Cum faci un review când o carte nu e pe gustul tău?

justin-aikin-628095-unsplash.jpg
Photo by Justin Aikin on Unsplash

Din categoria „cu ce probleme mai îmi bat capul în procesul scrierii unui review”, azi vreau să discut puțin situația în care citesc o carte față de care nu manifest o atracție până la final și nu simt că-mi aduce valoare sau cu care nu rezonez deloc. Însă cartea nu e una rea sau prost scrisă. Atâta doar că nu e pe gustul meu.

Îmi pun problema de a-i face un review deoarece cred că i-ar putea fi de folos altcuiva, chiar dacă mie nu-mi e.

Însă cum să fac în așa fel încât acest tip de concluzie să nu pară o concesie și să ajung, apoi, să descurajez alți curioși. Continuă lectura „Cum faci un review când o carte nu e pe gustul tău?”

A monster calls

Pierderea cuiva drag e un lucru greu de gestionat și suportat pentru orice om. Cu atât mai mult pentru un copil în pragul adolescenței a cărui mamă se luptă cu o boală terminală. Având în vedere că tatăl lui locuia departe, cu bunica din partea mamei nu se înțelegea, iar nici colegii de școală nu îi ofereau nici un fel de suport, nu e de mirare că de consolare va avea parte doar din lumea imaginației și poveștilor. Însă va fi o consolare obținută cu mult efort.

Aceasta este povestea lui Connor O’Malley din „A monster calls”, un copil pus în fața uneia dintre cele mai dificile situații cu care se poate confrunta un om de-a lungul vieții. Însă, într-o noapte la ora 12.07, primește prima dintre vizitele pe care i le va face copacul pe care el îl putea vedea pe geam în fiecare zi în curtea bisericii și cimitirului de pe dealul din depărtare. Copacul prinde viață, transformat fiind într-un monstru gigant căruia îi dă voce Liam Neeson. Acesta îi declară lui Connor că a venit să îi spună trei povești după care Connor va fi cel care va trebui să-i spună lui o poveste, iar aceasta va fi adevărul lui. Continuă lectura „A monster calls”

Flux. Psihologia fericirii

Flux. Psihologia fericirii de Mihaly Csikszentmihalyi

Despre conceptul de flux am auzit prima dată anul trecut când am descoperit video-urile lui Jason Silva. Mai exact, am dat peste o discuție foarte interesantă între el și Steven Kotler care are un proiect dedicat studiului conceptului de flux (Flow Genome Project). Țin minte că discuția mi s-a părut fascinantă pentru că descria o stare familiară în cursul căreia timpul pare să treacă diferit, stare prin care am trecut și eu, și probabil ai trecut și tu cel puțin o dată în viață, și care are numeroase beneficii. Csikszentmihalyi definește starea de flux ca:

„O situație în care atenția poate fi investită în mod liber pentru atingerea scopurilor unei persoane deoarece nu există vreo dezordine ce trebuie remediată și nici vreo amenințare de care Eul să se apere.”

Deși tinde să pară un concept abstract și mai degraba ceva care nu are treabă cu știința, la o privire mai atentă vei observa câte lucruri se cunosc deja, fluxul fiind studiat de mult timp de oameni de știință respectați, precum cei de la Flow Genome Project. Mai mult, fluxul are un rol important în viață pentru că poate crește calitatea vieții, lucru vânat de mulți dintre noi și mai ales face tangibilă și accesibilă fericirea.

În limba română titlul e „Flux. Psihologia fericirii”. Acesta sună a genul acela de titlu „click bait” (sau „read bait” ca să ne adaptăm la cartea fizică), genul de titlu pe care multe cărți de self help îl folosesc doar ca să vândă fără a oferi o oarecare valoare, ci mai mult generalități și platitudini. Însă, am știut că această carte e departe de tipicul celor motivaționale pentru că autorul e cel care practic a inventat conceptul de flux, iar această carte e rezultatul a numeroși ani de studii. Drept urmare, nu e la fel de ușor de citit, mai ales dacă vrei să înmagazinezi cât mai multă informație (cum mi-am dorit eu, luându-mi și notițe), însă efortul e răsplătit. Într-adevăr, conceptul de flow e legat de cel de fericire, iar cartea îți oferă informații noi și/sau clarificări legate de flux, controlul conștiinței (a gândurilor), calitatea vieții și despre fericire.

 

Dar întâi să clarificăm niște aspecte. O să intru puțin în aspecte tehnice, dar rămâi pe fază pentru că o să încerc să o fac cât mai clar.

Terapia cognitiv-comportamentală este cea mai folosită formă de terapie evidence-based. Unul dintre lucrurile esențiale pe care terapeutul îl învață pe client (sau îl ajută să descopere singur) e faptul că nu o situație în sine e cauza pentru felul în care el simte și se comportă ulterior, ci modul în care el interpretează, la nivel de gânduri, acea situație. E absolut esențial de înțeles acest lucru pentru că e necesar pentru schimbare și pentru că partea aceea de „cognitiv” a denumirii terapiei se referă la detectarea gândurilor problematice și remodelarea lor sau înlocuirea lor cu altele care sunt benefice.

Această informație este și fundația cărții „Flux”. Mihaly afirmă: „Controlul asupra conștiinței determină calitatea vieții […] Ce înseamnă să fii conștient? Înseamnă, pur și simplu, că anumite evenimente conștiente (senzații, sentimente, gânduri, intenții) se produc, au loc și că noi putem să le influențăm cursul în mod direct”. Noi ordonăm informația disponibilă și controlăm haosul din minte care poate duce la stres și sentimente negative. Prin faptul că ne focusăm atenția, implicându-ne profund într-o activitate interesantă, cu un scop precis, obținem ordine în conștiință și putem accesa starea de flux (experiența optimală).

Starea de flux poate fi accesată prin practicarea sportului, prin joc sau prin practicarea unui hobby, până și la job putându-se accesa atât timp cât activitatea e structurată după condițiile fluxului: stabilirea unui scop clar, existența unui feedback, concentrarea pe activitatea întreprinsă, dezvoltarea aptitudinilor necesare realizării activității, mărirea mizelor dacă activitatea devine plictisitoare (după cum o sugerează și acest grafic).

 

Dincolo de datele tehnice, pe care am încercat să ți le explic, după cum sugerează și titlul, fluxul are o influență foarte importantă asupra calității vieții și vestea bună e că schimbarea e în mâinile noastre. Îmi cer scuze pentru clișeu, dar adevărul e că acesta e cât se poate de valid. Bineînțeles, necesită un efort susținut și conștient inițial, mai ales dacă încă nu știi exact ce fel de activitate te ajută să accesezi starea de flux și mai ales pentru că e necesară o concentrare susținută. Simt (pe propria piele) că focusarea trebuie să devină mai prețuită și mai vânată mai ales în era social media pentru că aceste rețele se pare că ne afectează această abilitate.

Se știe deja că starea de flux înseamnă, printre altele, productivitate, concentrare și stimă de sine crescute. Bineînțeles, cum am mai menționat deja, e legată și de fericire: odată ce nevoile de bază biologice și sociale sunt împlinite, îmbunătățirea condițiilor externe nu duce neapărat la fericire. De altfel, „cercetările despre satisfacție sugerează că, în general, există o corelație slabă între bogăție și starea de bine.” Idea generală e că noi tindem să căutăm fericirea în locurile greșite. Țin minte că am citit despre asta și în „House and Psychology” unde este un capitol despre fericire: mai specific, tindem să credem că o anumită sumă de bani ne-ar face fericiți sau că a fi căsătorit și a avea copii sunt condiții esențiale pentru a fi fericit. Însă, cercetările relevă că dacă vrem să fim fericiți pe termen lung ar trebui să ne îndreptăm eforturile spre a construi și a menține prietenii, spre a urmări un scop, a căuta un sens și a căuta fluxul în ceea ce facem și să cultivăm spiritualitatea dacă acest lucru e ceva ce ne interesează.

Așa cum concluzionează cartea, secretul e că, de fapt, trebuie să căutăm mulțumirea și bucuria în activitățile zilnice pe care să le structurăm după condițiile fluxului. Mai mult, Csikszentmihalyi subliniază importanța petrecerii timpului liber cu activități care să ne dezvolte diverse aptitudini și să evităm starea de pilot automat în care intrăm când ne uităm la televizor, de exemplu, fără un scop anume ci doar pentru a omorî timpul.

 

În acest review am încercat să surprind câteva dintre aspectele din carte care mi se par esențiale. Însă, după cum probabil ai intuit, subiectul e ceva mai complex decât am lăsat eu să pară și cartea e mai abundentă în informații prețioase pe lângă cele deja menționate de mine pe care o să te las să le descoperi singur/ă. Dacă ți-am stârnit interesul cu acest subiect îți las și un video care merită văzut sau ascultat tot despre flux.

P.S.: Cartea o poți găsi la editura Publica, împreună cu multe alte tentații asemănătoare, dând click aici

Tu știai deja despre flux? De unde ai aflat?

Arrival

Dacă ești o persoană care verifică review-uri înainte să meargă la un film și te-a interesat cum stă Arrival la acest capitol, sigur ai văzut că e foarte lăudat. E adevărat, însă, că m-am dus cu așteptări moderate ca să nu mă dezamăgească filmul în cazul în care reveal-ul de la final nu ar fi pe măsura așteptărilor. Acum că l-am văzut pot spune, fără nici o rezervă, că e unul dintre cele mai bune filme ale anului. Nici nu s-a terminat bine filmul că am știut că o să-l revăd cel puțin încă o dată. La fel ca Interstellar și The Martian. Dar mențiunile acestea nu sunt ca să compar filmele pentru că ele sunt diferite și cu subiecte de sine stătătoare. Ce au în comun e că mi-au plăcut foarte mult și le revăd oricând cu plăcere, pe fiecare din motive diferite.

Arrival este cel mai nou film al lui Denis Villeneuve, care a mai regizat Enemy, Prisoners și Sicario, însă e bazat pe povestea scurtă a lui Ted Chiang „The story of your life”. M-am dus la film având doar trailer-ul în minte și noroc că am procedat așa pentru că e important să știi cât mai puține despre film ca să aibă efectul scontat. Trailer-ul spune foarte puține și e bine pentru că nu strică nimic din farmecul filmului și al poveștii care are atâtea de oferit.

Louise Banks (Amy Adams), profesoară de lingvistică, își începe ziua cât se poate de normal, îndreptându-se spre sala de curs unde o așteaptă câțiva studenți. Însă cursul de-abia începe când telefoanele încep să primească notificări despre evenimentul a cărui desfășurare se urmărește peste tot în lume: 12 nave extraterestre au ajuns pe Pământ staționând în locuri diferite, fără o legătură anume.

Louise este contactată din partea Guvernului pentru a desluși ce anume vor să comunice extratereștii și mai ales, cum zice și posterul filmului, „De ce sunt ei aici?”. Așadar, Louise ajunge la fața locului unde face echipă cu fizicianul Ian Donnely (Jeremy Renner) împreună cu care va încerca să stabilească o formă de comunicare prin care să afle scopurile creaturilor care staționează în locația din America unde se află ei. Creaturile sunt în număr de două pe nava cu care au de-a face americanii și sunt numite heptapozi. Mi-a plăcut tare mult că aceste creaturi sunt dispuse să comunice cu oamenii și nu e genul de poveste unde agresivitatea e prezentă în interacțiunea dintre cele două tabere. De fapt, e o mare provocare oprirea agresivității pentru că toți sunt în alertă și au armamentul pregătit în caz că ceva nu merge bine. Dar e atât de misto faptul că heptapozii sunt aici să colaboreze și nu să bombardeze planeta cum ne-au arătat atâtea filme până acum.

Astfel, intervine a doua mare provocare și una dintre tematicile acestui film: comunicarea. Cum anume vor putea să afle Louise și Ian ce anume doresc heptapozii și, în primul rând, cum să stârnească o conversație. O dată ce trec de primul pas și heptapozii își relevă limbajul, urmează munca de a interpreta „scrisul” lor care constă în simboluri circulare, un singur simbol putând fi folosit pentru o întreagă propoziție. Limbajul lor e foarte complex și Louise și Ian reușesc să își alcătuiască propriul vocabular pentru a putea într-un final să afle care e scopul lor aici pe Pământ.

Însă reveal-ul e mult mai complex și nu implică doar înțelegerea limbajului heptapozilor, mai departe jucând un rol foarte important chiar Louise și ale ei presupuse flashback-uri pe care le vedem chiar de la început, flashback-uri despre viața ei personală. Întreaga soluție e în mâinile lui Louise, aspect care se construiește treptat pe măsură ce se caută o cale de legătură cu heptapozii și pe măsură ce se descifrează scrisul lor alcătuit din acele simboluri circulare menționate mai sus.

Având în vedere că personajul principal este un ligvist și că o bucată mare din film e dedicată descifrării unui limbaj nou și complex, povestea face referire la ipoteza Sapir Whorf din lingvistică și știința cognitivă care susține că structura limbajului afectează cogniția și felul de a vedea lumea a celui care folosește acel limbaj. Louise și Ian chiar au o discuție la un moment dat despre acest lucru, Ian sugerându-i lui Louise faptul că acum, cunoscând limbajul heptapozilor, gandiera ei i-ar fi afectată, poate percepând lumea în felul care o percep și heptapozii (aici e vorba de o perspectivă legată de timp). Într-adevăr există o legătură între felul în care heptapozii comunică, felul în care percep ei lumea și flashback-urile lui Louise.

Concluzia e pretty mindblowing, însă odată ce îți este confirmat formatul cu ajutorul căruia tu să interpretezi ce ai văzut în film până în acel moment, totul devine dintr-o dată clar și dacă ai fost atent la film și ceea ce s-a discutat nu cred că vei avea probleme prea mari în a înțelege finalul. Asta e mișto la film, că toate indiciile sunt acolo, însă trebuie să fii suficient de atent și receptiv la ideile pe care acesta le propune.

Din punctul meu de vedere e unul dintre cele mai bune filme ale anului și abia aștept să citesc și povestea care a stat la baza filmului pentru că sunt curioasă să aflu mai multe elemente ale poveștii, chiar dacă filmul e de sine stătător și destul de clar în a explica ce se petrece de fapt, care a fost scopul heptapozilor și care e rolul lui Louise în marea schemă a lucrurilor. Filmul are tot ce trebuie și e fermecător atât din punct de vedere vizual cât și ca poveste și e foarte probabil să își lase urma asupra ta. E genul de film pe care o să-l tot dezbați cu prietenii după vizionare.

Ai mai văzut vreun film al lui Denis Villeneuve?

Inferno

Chiar dacă ultimele dăți am ales să îți povestesc separat despre carte și film, de data asta am decis ca poate ar fi mai bine să fac un singur articol despre amândouă. Vineri am terminat de citit cartea „Inferno” și sâmbătă seara m-am și prezentat la cinema să vâd filmul. E inutil să spun că aveam anumite speranțe legate de această adaptare.

Subiectul cărții mi s-a părut foarte interesant și vroiam să văd ecranizarea, cum au expus acțiunea dar și problemele despre care se discută în cadrul poveștii. În plus, eram curioasă cum vor reacționa prietenii cu care am văzut filmul, și care nu știau cum se termină, pentru că vroiam să le aflu părerea, să discutăm mai pe larg tema principală a filmului.

Ei bine, ghinion. Efectiv au stricat tot ce era mai interesant în legătură cu cartea asta. La final, chiar pe un rând în fața mea, era un tip care citise și el cartea și l-am auzit zicând „sunt tare dezamagit”, exprimându-și of-ul legat de cum au „măcelarit” finalul, dar nu numai. La fel am fost și eu, tare dezamăgită.

Nu promit un articol spoiler free pentru că simt nevoia să povestesc despre schimbările petrecute la tranziția poveștii de pe hârtie pe marele ecran și, astfel, trebuie să detaliez. Continuă pe propriul risc.

  • CARTEA

„Inferno” e a patra carte din seria care îl are ca protagonist pe Robert Langdon. Însă cărțile nu au neapărat o legătură, nici măcar referitor la Langdon pentru că, din câte am citit, ți se reamintesc lucruri din background-ul lui în fiecare dintre cărți. Prima carte a fost „ The Da Vinci Code”, apoi „Angels and Demons”, pe care am citit-o prin liceu și nu mai îmi aduc aminte mare lucru, a treia carte fiind „The Lost Symbol”. Se pare că era în plan o ecranizare și pentru a treia carte, dar având în vedere că se lansase cartea „Inferno” între timp, proiectul „The Lost Symbol” a fost abandonat, un alt motiv fiind și că ar fi semănat ca temă și poveste cu filmul „National Treasure” din 2004 (am găsit informația asta pe imdb).

Dacă în „The Da Vinci Code” se cocheta cu ideea că Iisus ar fi avut urmași, iar în „Angels and Demons” focusul era pe gruparea Illuminati, în „Inferno” se face referire la opera lui Dante Alighieri, „Divina Commedia”, segmentul Inferno fiind la baza puzzle-ului pe care Langdon trebuie să-l rezolve. După cum era de așteptat, avem din nou parte de o cursă contra cronomentru, dar cu un mic twist, primul dintr-un șir substanțial: Langdon se trezește într-o cameră de spital, cu o rană serioasă la cap, iar în momentul în care doctorița Sienna Brooks îi pune câteva întrebări, pentru a-i testa memoria, Langdon descoperă că nu-și mai aduce aminte ce a făcut în ultimele două zile. Drept urmare, nu are idee cum a ajuns din SUA în Italia, fix în Florența, și mai ales de ce se află acolo și de ce o domnișoară intră înarmată în spital cu misiunea de a-l captura pe Langdon.

Așadar, Sienna îl ajută să scape din spital și îl duce la apartamentul ei. Acolo Robert descoperă în haina lui un cilindru, cu semnul biohazard pe el, securizat cu propria amprentă. Înăuntru descoperă un mini proiector care purta imaginea tabloului lui Botticelli „Map of hell” care e reprezentarea infernului așa cum a fost descris de Dante, dar această diferă de original având câteva adăugări. Astfel, începe goana după indicii care îi va purta prin Florența, Veneția și chiar și Istanbul în încercarea de a opri răspândirea unui virus care amenință omenirea.

Virusul se presupune că ar declanșa o molimă care să scadă semnificativ numărul populației Pământului care, potrivit lui Bertrand Zobrist (un genetician foarte inteligent), ar amenința cu extincția omenirii dacă trendul de creștere s-ar menține. În toată această „afacere” mai este implicat și un grup dubios numit „The Consortium” care a fost plătit de Zobrist pentru a-i asigura protecția un an dezile, timp în care el ar fi creat virusul dorit. Doar că mai intervine și WHO, Organizația Mondială a Sănătății, cu a cărei șefe, Elizabeth Sinskey, Zobrist s-a întâlnit pentru a discuta problema suprapopulării și despre soluția pe care el o propune. Sinskey a simțit pericolul iminent și i-a spus lui Zobrist că îl va căuta să-l oprească.

În timp ce WHO îl caută pe Zobrist pe bună dreptate și în cunoștință de cauză, The Consortium nu are idee la ce s-a angajat până în ultimele zile ale acelui termen de un an când trebuiau să facă public un video lăsat de Zobrist care anunța eliberarea virusului dar care și indica unde anume a fost lăsat. Însă Zobrist se sinucide, iar WHO, The Consortium și Langdon ajung să colaboreze în a găsi virusul și a stopa răspândirea acestuia.

Povestea vine cu multe twist-uri surprinzătoare și neașteptate, aducând în prim plan teme precum suprapopularea, atingându-se și aspectele etice ale „soluției” pentru aceasta, așa cum e prezentată problema în carte. De asemenea, așa cum ne-a obișnuit deja, povestea lui Dan Brown vine cu multă artă, istorie și tot felul de facts care puse în context fac totul mult mai interesant și, astfel, mai și înveți ceva nou, așadar iubitorii de trivia vor fi in extaz. Eu, pe măsură ce citeam cartea, căutam pe Google muzeele menționate și operele de artă care ascundeau indiciile și misterele pe care Langdon trebuia să le rezolve. Așa că din punctul acesta de vedere Dan Brown primește o mare bulină roșie pentru că m-a mai cultivat puțin într-ale artei și istoriei. Însă, te avertizez că o să-ți și trezească pofta de călătorit dacă esti fan destinații artistice și cu istorie vastă. Florența a trecut în topul destinațiilor mele de vacanță și cred că mi-ar fi tare greu să mă plictisesc pe acolo câteva zile.

  • FILMUL

Aș vrea să-ți zic că a respectat cartea și povestea e aceeași, însă nu e cazul. Povestea începe la fel și se desfășoară aproximativ la fel până la un punct de unde încep, în carte, să se clarifice lucrurile care erau atât de în ceață pentru Langdon. Mai exact, de când ajunge cu Sienna în Veneția și Langdon își dă seama că de fapt următorul indiciu e în Instanbul. Aici drumurile lor se despart atât în carte cât și în film, însă tot începând de aici scenaristul a ales să urmeze altă cale. Eu zic că e mult mai puțin interesantă. Am senzația că prea au vrut să mulțumească pe cât mai mulți și ar fi fost ca și cum marea dezvăluire din carte ar fi fost prea supărătoare sau controversată.

De aici încolo urmează SPOILERE.

Nu înțeleg de ce, dar în film Langdon și Sinskey, șefa WHO au o legătură amoroasă, de ce era așa necesară nu am idee (or maybe I do, but I am in denial). De asemenea, în film Sienna e femeia irațională și naivă care, deși se sugerează ca e foarte inteligentă, s-a lăsat fermecată de ideile revoluționare ale unui om care pe undeva a luat-o pe drumul iraționalității și el. Astfel, ea e transformată în personaj negativ. Pe când în carte e fix opusul și e probabil una dintre cele mai open-minded și clear-headed personaje din poveste.

O altă problemă pe care am avut-o e cu schimbarea poveștii virusului creat. În carte, la momentul în care ajung la locul unde e ascuns (într-o pungă solubilă în apă), află că virusul fusese deja eliberat cu o săptămână în urmă, populația Pământului fiind deja aproape în întregime afectată de acesta. Însă, virusul nu cauzează nici pe departe o molimă sau o reeditare a Morții Negre din secolul 14, ci e ceva care țintește ADN-ul, lăsând sterilă o treime din populație. Ei bine in film, informația asta, cu virusul sterilității pe care Zobrist amenință să-l creeze, ți-e dezvăluită în cadrul unei discuții dintre Sinskey și Langdon fără prea mare tam-tam pentru că oricum ei ajung la timp ca să izoleze virusul și să salveze planeta.

În felul acesta au stricat efectiv ceea ce era reveal-ul cel mai wow și surprinzător al poveștii. Dar evident așa ”riscau” să nu mai aibă filmul parte de happy ending care e încă atât de vânat prin producțiile de felul acesta.

Într-adevăr, filmul e filmat frumos și peisajele din Florența, Veneția sau Instanbul sunt destul de wow pe marele ecran. Tom Hanks nu dezamăgește și se achită bine de acest rol de care probabil unii sunt sătuli pentru că nu e neapărat cel mai ofertant rol. Suspansul e bine creat și filmul te ține în priză timp de două ore, don’t get me wrong. Însă, din punctul meu de vedere, faptul că au schimbat în așa fel povestea e un mare dezantaj. M-am dus cu entuziasm să văd filmul pe marele ecran și cum au transpus povestea și am sfârșit prin a nu mă mai putea bucura de el aproape deloc. Desigur, dacă nu ai citit cartea probabil esti ferit de această dezamăgire, însă precum a făcut-o „The Da Vinci Code” mă așteptam la încă un film care să mai stârnească niște discuții, nu să fie atât de plat și clișeic precum a sfârșit a fi.

  • INSIGHTS:

Ceea ce mi-a plăcut la această carte e felul în care s-a discutat tema suprapopulării planetei.

Personajul negativ din „Inferno”, pe numele lui Bertrand Zobrist, este un genetician cu vaste resurse financiare și un adept al mișcării transumaniste (care are ca scop dezvoltarea de tehnologii și folosirea acestora pentru a îmbunătăți abilitățile intelectuale, fizice și psihologice ale omului și, astfel, pentru a transforma condiția umană-wikipedia). Sub protecția grupului The Consortium, dar fără știința acestuia, el creează un virus care e convins că va rezolva problema care crede el că va duce la extincția speciei umane și anume suprapopularea.

Mie îmi plac tare mult dezbaterile care privesc probleme etice care ar putea parea a fi fie albe, fie negre însă la o inspecție mai atentă de fapt te găsești într-o zonă gri. În „Inferno” mi se pare că Dan Brown dezbate subiectul suprapopulării, considerat o problemă reală în poveste, prin personajele lui, foarte bine. Pe de o parte, îl avem pe omul de știință extremist Bertrand Zobrist care are convingerea că rândurile umanității trebuie subțiate pentru a asigura viitorul următoarelor generații. Mai apoi, o avem pe șefa WHO, Elizabeth Sinskey, care la auzul discursului lui Zobrist e șocată și profund afectată de ceea ce aude de la el și e hotărâtă să-l găsească înainte ca acesta să-și pună planul în aplicare. Iar pe de altă parte, o avem pe Sienna Brooks, un copil minune, adult cu un IQ ridicat, adeptă a ideilor lui Zobrist și mâna lui dreaptă, însă care nu era de acord nicidecum cu soluția propusă de el: sterilizarea a 1/3 din populație. În plus, Sienna voia și ea să găsească virusul, însă pentru a-l distruge și a nu oferi o potențială armă biologică instituțiilor precum WHO.

Discuția din finalul cărții unde Sienna, Sinskey și Langdon dezbat această problemă e super interesantă, chiar dacă nu e 100% fidelă faptelor științifice reale, însă funcționează bine ca parte din poveste. Când citești o carte cu astfel de subiecte nu te aștepți neapărat să fie 100% corectă științific. Ce poți face însă e să încerci să adopți mindsetul personajelor și să-ți închipui și tu „what if?” și e suficient pentru a-ți deschide perspectiva asupra unor probleme asemănătoare. În cadrul discuției avem parte de argumente pro și contra, însă și de acea zonă gri de care menționam mai sus, moment în care poți să nu mai fi 100% convins nici de tabara pro și nici de cea contra dacă ești suficient de open-minded. Exista chiar și posibilitatea să nu-l mai vezi pe Zobrist ca personaj negativ după ce afli toate aspectele problemei și asta cred că e o realizare importantă din partea poveștii.

Chiar dacă în realitate problema suprapopulării nu e o problema în sine, adevarata problemă fiind de fapt consumul, nu încetează a fi un subiect interesant pentru un thriller sau SF precum „Inferno”.

Dacă vrei să citești mai multe pe tema acesta, îți las aici niște link-uri în limba engleză, și un clip cu Hank Green din 2012 în care îți explică el care e treaba cu suprapopularea.

PLOS: http://blogs.plos.org/dnascience/2014/01/09/dan-browns-inferno-good-plot-bad-science/

QUORA: https://www.quora.com/How-realistic-is-the-impending-danger-of-overpopulation-as-detailed-in-Dan-Browns-Inferno-Is-it-apocalyptic

NY TIMES: http://www.nytimes.com/2013/09/14/opinion/overpopulation-is-not-the-problem.html?_r=1

SALON: http://www.salon.com/2010/04/19/population_crash_ext2010/

PROSPECT MAGAZINE: http://www.prospectmagazine.co.uk/magazine/the-overpopulation-myth#.UmigApTEr2E

GEOCURRENTS: http://www.geocurrents.info/population-geography/dan-brown-overpopulation-and-the-plunging-fertility-rates-of-turkey-and-iran

  • CONCLUZIE:

Unii ar putea spune că poveștile lui Dan Brown sunt cheap, că toate cele cu Robert Langdon se bazează pe același tipar și din cauza aceasta ar putea fi prea previzibile. Eu aș zice că sunt mai degrabă un soi de plăcere vinovata cel puțin, asta dacă nu vrei să-ți recunoști ție însuți/însăți cât de captivante sunt de fapt cărțile lui.

Dincolo de argumente privind stilul lui de a scrie, Dan Brown face o treabă bună în ceea ce privește research-ul despre artă și istorie și îți oferă niște informații care probabil în alt context ți s-ar fi părut plictisitoare și, la fel de probabil, nici nu le-ai fi reținut la fel de ușor.

Face aceste domenii accesibile tuturor cititorilor săi, publicul lui fiind foarte vast, și în același timp și oferă o poveste catchy mai ales pentru amatorii de scenarii de doomsday sau cu atracție pentru teorii ale conspirației în cadrul unor curse contra cronometru pline de suspans.

The Girl on the Train – movie review

Știi cum e atunci când vezi un film și tot ansamblul acela de elemente vizuale și sonore reușesc să îți facă pielea de găină sau chiar să-ți stoarcă lacrimi? Ei bine, în cazul meu, când văd adaptarea unei cărți și filmul reușește să redea fidel atmosfera din carte și emoțiile prezente acolo, totul devine mai real. Atât de real cât o ficțiune poate să fie. Probabil nu mă fac suficient înțeleasă.

Să-ți explic: când am citit „The fault in our stars” mi-a plăcut tare mult și m-a atins povestea, dar nu mi-a smuls nici o lacrimă. Însă, când am vazut filmul și, mai specific, scena în care Hazel îi citește lui Augustus elogiul pe care i l-a scris, ei bine, scena aceea m-a rupt în bucăți: atât de bine au jucat ambii actori și felul în care a citit Hazel scrisoarea efectiv m-a marcat. A fost o scenă foarte emoționantă.

În cazul filmului „The Girl on the train” am resimtit mult mai acut suspansul și drama poveștii în momentul în care am văzut-o pe marele ecran. Oare stau eu mai prost cu imaginația? Posibil. Despre carte ți-am povesttit deja AICI și cu ce impresii am rămas în urma ei. În cazul filmului, ce am căutat a fost să se fi păstrat fidel povestea, mersul lucrurilor și misterul să fie dozat potrivit, să nu se arate prea multe detalii prea devreme ca să diminueze din efectul deznodământului.

Din aceste puncte de vedere cred că filmul și-a făcut treaba. Povestea e construită bine și pe marele ecran, iar sentimentul acela că oricine poate fi vinovat de fapta investigată în film, e acolo și e destul de dificil să fii sigur, înainte de timp, de vinovăția sau inocența unuia dintre personajele implicate.

O să mai revin puțin cu rezumatul poveștii: „The girl on the train” e în principal despre Rachel Watson (Emily Blunt) care, asa cum spune și ea, „a pierdut totul în viață”. Modalitatea ei de coping e una dintre cele mai nepotrivite și anume consumul de alcool. Rămasă doar cu amintirea vieții pe care a avut-o, își imaginează că oamenii pe care îi privește, din trenul pe care îl folosește pentru navetă către și dinspre oraș, mai exact un anumit cuplu, au relația perfectă și împart sentimente la care ea doar visează. Însă, într-o zi, o observă pe Megan (Haley Bennett), femeia din acel cuplu menționat mai devreme, într-o ipostază cel puțin surprinzătoare iar Rachel e total contrariată: cum poate Megan să își pună viața perfectă pe care o are în pericol?

Ulterior Megan e dată dispărută și Rachel nu se poate abține din a se implica, spunând poliției ce a văzut ea din tren. Doar că Rachel nu e un martor pe care să te poți baza datorită dependenței ei de alcool și, mai ales, din cauza faptului că ea când bea prea mult nu mai își aduce aminte ce a făcut în acea perioadă de timp cât era sub influența alcoolul. Acest lucru face și mai socant momentul când ea se trezește într-o dimineață cu vânătăi pe corp și cu o lovitură la cap care sângerase murdărindu-i fața și hainele, și evident că nu-și aduce aminte de nimic. Pe parcursul filmului duce o luptă (care în carte e mai serioasă, mai cu efort și e un proces mai laborios decât e făcut să pară în film) încercând a-și aduce minte ce anume s-a întâmplat în acea seara când ea a fost rănită, aceea fiind și seara când Megan a dispărut.

Apropo de Megan, viața ei nu e atât de perfectă precum și-o imagina Rachel, relația cu soțul ei Scott (Luke Evans) fiind departe de a fi ideală. Un alt cuplu în vizorul lui Rachel e cel format din fostul ei soț, Tom (Justin Theroux), și Anna (Rebecca Ferguson), actuala lui soție, încă un cuplu căruia Rachel nu pare a se opri din a le da târcoale în perioadele ei de ebrietate. Un alt factor important de menționat e că la un moment dat Megan lucrase ca baby sitter pentru fetița lui Tom și a Annei. Așadar, inevitabil îi vine fiecărui personaj rândul de a fi bănuit ca având un rol în dispariția lui Megan. Mai apoi e și terapeutul lui Megan căruia ea i s-a destăinuit oferindu-i niste informații esențiale, pentru noi ca privitori, pentru a desluși misterul personajului ei și a o cunoaște mai bine.

În carte povestea e împărțită între perspectivele lui Rachel, Anna și Megan și același lucru s-a încercat și în film însă cu un efect mai diminuat. Cea care iese cel mai tare în evidență și primește focusul principal e Rachel, jucată tare bine de Emily Blunt: reușește să surprindă bine atât părțile bune ale lui Rachel, dar cu precădere părțile ei negative, mai ales în momentele când Rachel deja are o cantitate ridicată de alcool în organism, când Rachel e dezinhibată, vorbește urât și se comportă pe măsură. Dar suprinde foarte bine și momentele ei de neajutorare și vulnerabilitate din diminețile mahmure când tot ce poate face e să-și ceară scuze pentru lucrurile nepotrivite pe care probabil le-a făcut și pentru neputința de a scăpa din cercul vicios al consumului de alcool.

Misterul și suspansul sunt bine surprinse și susținute până la final când cazul se elucidează. După cum am mai spus, cred că respectă bine atmosfera cărții, deși sunt și câteva aspecte mai puțin șlefuite. Povestea e mult comparată cu „Gone girl”, însă nu te lăsa înșelat. E departe de „Gone girl” atât ca și complexitate a poveștii cât și ca realizare a filmului, unde „Gone girl” mi se pare superior. Dar acolo e altă poveste, altă miză. Această comparație îi face o defavoare poveștii, dar și filmului.

Însă, asta nu înseamnă că „The girl on the train” nu reușește să te țină în priză și captivat. În plus, face o treabă bună din a te purta deodata cu Rachel pe parcursul pe poveștii în demersul aflării adevărului, pentru că de cele mai multe ori tu deții cam atâta informație cât deține și Rachel și momentul de iluminare il vei avea și tu, probabil, deodată cu ea. Dacă ești amator al acestui gen de povești, cred că „The girl on the train” va fi o adiție bună la lista ta și îți va oferi suficient entertainment.

Ai fost deja la film?

”The Girl on the Train” by Paula Hawkins

„Fata din tren” de Paula Hawkins

 “She’s buried beneath a silver birch tree, down towards the old train tracks, her grave marked with a cairn. Not more than a pile of stones, really. I didn’t want to draw attention to her resting place, but I couldn’t leave her without remembrance. She’ll sleep peacefully there, no one to disturb her, no sounds but birdsong and the rumble of passing trains.”

După ce am văzut trailerul pentru filmul ce este adaptarea cărții cu același nume, am sperat din suflet să nu fie o reciclare a poveștii „Gone girl” care mi s-a părut extraordinară din diverse motive și chiar și datorită finalului total neașteptat și sentimentului de frustrare cu care rămâi după ce vezi deznodământul. Una dintre părțile foarte bune la „Gone girl” e că tocmai când credeai că se încheie, mai urmează un twist care pe bună dreptate te lasă și nedumerit și șocat în același timp. Pentru că asta e ceea ce îți dorești de la un thriller bun, să nu se dezvăluie ușor misterul și să îți ofere twisturi la care să nu te aștepți.

Ei bine, „The girl on the train” face și aceasta o treabă bună din punctul acesta de vedere. Super misterioasă încă de la început, aduni informație pe parcurs și îi bănuiești pe toți pentru fapta care se produce în prima jumătate a cărții, pentru ca vina să treacă de la unul la altul, iar la pagina următoare să ți se dărâme așteptările și să fii surprins de complexitatea fiecarui personaj, o complexitate pe care nu o intuiai deloc inițial.

Simt nevoia să te atenționez însă: nici unul dintre personajele implicate, în cazul care mișcă povestea de la o etapă la alta, nu o să-ți placă. Cel puțin nu inițial. Dar probabil asta e și ideea, pentru ca situația în care se văd implicați rând pe rând, într-un fel sau altul, este una deosebită și îngrozitoare și e normal să nu dezvolți sentimente pozitive pentru nici unul, pentru a-i face suspecți cât mai credibili mai apoi.

Cartea începe cu citatul pe care l-am pus fix la început și e inevitabil faptul că te vei aștepta pe undeva la o crimă, tonul și suspansul pentru o asemenea întâmplare sunt acolo, ți se va părea doar o chestiune de timp până se va întâmpla ceva tragic sau se va sugera faptul că ceva dramatic s-a produs.

Rachel Watson trece printr-o perioadă dificilă: după o dramă personală și un divorț dureros, ea nu poate face față unei singure zile fără să bea cel puțin un pahar de alcool. Aspecte ale vieții ei s-au dezbinat rând pe rând, ulterior pierzându-și și locul de muncă. În încercarea de a păstra aparența unei vieți cât de cât stabile, Rachel continuă să facă naveta între orașelul în care locuia și Londra, unde se presupunea că lucrează, în fiecare zi de luni până vineri. Așadar, cartea e parțial un jurnal al ei unde confesiunile se împart după momentele zilei când ea face naveta dus-întors către Londra, dimineața și seara.

În fiecare zi, Rachel observă casa în care ea obișnuise să locuiască cu fostul ei soț, Tom, casă în care el a rămas să locuiască, dar cu actuala soție, Anna, femeia cu care a înșelat-o pe Rachel. O altă casă care îi atrage atenția lui Rachel, pe ruta trenului, este o casă asemănătoare cu cea în care a locuit ea, unde locuiește un cuplu a cărei relație e, aparent, de invidiat: Rachel își imaginează ce viață frumoasă duc cei doi, Jess și Jason, cum i-a numit ea, pe numele lor real Megan și Scott.

Însă, într-una dintre zile, trecând din nou pe lângă casele menționate mai sus, vede ceva total neașteptat la casa lui Megan și a lui Scott. Ceva care o surprinde și o șochează. Ulterior, Megan dispare și știrea apare peste tot. Într-o dimineață, Rachel se trezește murdară de sânge și cu vânătăi pe corp, după o seară în care, bineînțeles, se îmbătase și prin urmare nu-și mai aduce aminte ce s-a întâmplat, o consecință cu care se confruntă de fiecare dată când face abuz. Coincidența face ca aceea să fie și seara în care Megan a dispărut, iar Rachel să fi fost văzută în zonă în acea seară. Ce urmează e strădania lui Rachel de a-ți aduce aminte ce anume s-a întâmplat în acea seară și, de asemenea, inabilitatea ei de a se menține la distanță de acest caz și de a nu se implica în investigație.

Un punct forte al cărții e că avem parte, în primul rand, de perspectiva lui Rachel asupra evenimentelor, dar avem parte și de confesiunile lui Megan și ale Annei, actuala soție a lui Tom care e fostul soț a lui Rachel (poți ține pasul?).

Această abordare e o foarte bună ocazie de a scoate în evidență și a întări importanța afirmației „nu judeca după aparențe”. Astfel, avem ocazia să vedem aceeași situație din mai multe perspective, dar și să cunoaștem personajele din perspective diferite. Așadar, ni se oferă o foarte bună viziune de ansamblu asupra personajelor și este și un instrument foarte util care contribuie, cum am mai spus, la dezvăluirea personajelor. În plus, contribuie și la creșterea suspansului poveștii pentru că suntem purtați uneori prin aceleași zile sau întâmplări, dar din perspective diferite. Faptul că avem această oportunitate ridică și mai multe semne de întrebare și amplifică sentimentul de confuzie în ceea ce privește deznodământul poveștii și descoperirea a cine e responsabil de tragedia care s-a întâmplat și care aduce aceste personaje, pe Rachel, Megan, Scott, Anna și Tom, laolaltă.

Personajul vinovat nu e chiar așa de ușor de bănuit, iar dacă te-ai prins foarte repede înseamnă că ai un simț al observației tare ascuțit. Eu mi-am dat seama undeva pe la 60-70% din carte după o anumită afirmație despre acel personaj, dar nici atunci nu am fost 100% sigură pentru că mă așteptam să-mi fie din nou demontată bănuiala.

Finalul nu e chiar atât de sucit și frustrant ca în cazul „Gone Girl”, dar e în aceeași măsură dramatic și surprinzător. Personajele mi s-au părut bine conturate, cartea te ține în priză și e suficient de misterioasă ca să-ți alimenteze interesul și să-ți stârnescă curiozitatea încă de foarte devreme. E genul de poveste unde fiecare e nevinovat până la noi dovezi când ți se schimbă din nou teoria pe care o credeai cea validă, după cum am mai menționat. Nu degeaba este bestseller și a vândut aproximativ 11 milioane de copii în toată lumea (până în august 2016). E bestseller pentru motive bine întemeiate (nu ca alte cărți), așa că o poți achiziționa fără frică sau o poți împrumuta dacă nu vrei să-ți asumi riscul. Oricum, spor la citit.

Tu ai citit „The girl on the train”?