Beneficiile recunoștinței

negative-space-young-adults-holding-hands

Acum câteva săptămâni am primit ceva ce îmi doream demult de la o sursă neașteptată. Câteodată lucrurile se așează în cele mai neașteptate moduri. Lucrul despre care vorbesc nu contează așa de mult aici. Contează întâmplarea în sine. Pe moment nu mi-a venit să cred și nu prea am știut cum să reacționez. Problema, dacă pot zice așa, a fost că nu am știut cum să reacționez spre persoana respectivă în afară de a zice un ”mulțumesc”. Bine, nu a fost doar unul, a fost o armată de mulțumesc-uri.

Dacă ți s-a întâmplat ceva care te-a făcut foarte fericit, probabil a fost urmat de un sentiment copleșitor de mulțumire/recunoștință care e greu de exprimat. Cel puțin eu așa am simțit. A fost unul dintre momentele acelea încărcate emoțional în care simți că un simplu ”mulțumesc” nu e suficient, dar nici nu știi ce altceva să faci, așa că rămâi doar cu asta. Mai rămâi și cu o stare euforică, toate determinate de emoțiile de fericire și recunoștință.

Recent am citit o carte despre fericire despre care am scris și scris o postare, iar acolo se vorbea despre cât e de important să mai adoptăm din când în când sau cât mai des mindset-ul de ”suficient” în loc de ”mai mult” și cum acest mindset e o variabilă importantă în ecuația fericirii. Mai exact, sentimentul de recunoștință și exprimarea lui poate avea beneficii morale semnificative. Dar nu numai. Continuă lectura „Beneficiile recunoștinței”

Pokémon GO și puțină psihologie

Acum 20 de ani, un tânăr și-a transformat pasiunea din copilărie într-un joc video care nimeni nu se aștepta să aibă succesul pe care l-a avut în anii ce au urmat, acel tânăr devenind unul dintre cei mai cunoscuți și faimoși profesioniști din industrie.

În copilărie îi plăcea să studieze și să colecționeze gândaci pe teritoriile înverzite ale orășelului în care trăia cu părinții lui. Era atât de pasionat de insecte încât oamenii din jur au început să-i spună „Dr. Bug”. Astfel, nu e de mirare că și-a dorit să urmeze o carieră în domeniul entomologiei.

Datorită acestei pasiuni, Satoshi Tajiri a ajuns mai târziu să contribuie la crearea mult cunoscutelor personaje Pokémon care recent ne-au invadat lumea la propriu, mai mult sau mai puțin, datorită tehnologiei numite Augmented Reality care este una dintre principalele atracții ale jocului Pokémon GO.

Ce mi se pare interesant legat de „filozofia” acestui univers Pokémon, e felul în care a fost conceput de Satoshi Tajiri și anume un aspect legat de luptele dintre pokémoni: când pierd o luptă, aceștia nu mor, ci leșină. Tajiri nu a dorit ca cei mici să asocieze cu moartea pierderea unui joc, dar a dorit și ca acest concept de moarte să fie respectat și nu tratat superficial.

Poate și datorită canalelor de social media, ai impresia că toată lumea joacă Pokémon GO, iar printre cei care nu il joacă sunt persoane care au păreri negative sau o opoziție intensă față de acest joc. Însă, fie că ești adeptul teoriilor conspirației sau crezi că totul e doar o metodă de manipulare, efectele benefice ale jucării acestui joc nu pot fi negate, canalele de social media fiind locul pentru numeroase confesiuni ale unor persoane care se confruntă cu probleme emoționale, povestind impactul pozitiv pe care îl are jocul asupra lor.

Scopul principal al jocului este să colecționezi toți pokémonii disponibili. Mai apoi, pe măsură ce avansezi în joc și ajungi la nivele tot mai mari ai posibilitatea de a-ți crește pokémonii și de a-i folosi în lupte ca să pui stăpânire împreună cu echipa din care faci parte (sunt 3 dintre care poți alege) pe anumite locații din oraș numite PokéGyms. Jocul e destul de simplist într-adevăr, acesta fiind un minus subliniat de mulți critici și poate fi unul dintre motivele pentru care unele persoane nu sunt deloc atrase să-l joace.

Ceea ce aduce nou acest joc (oarecum nou: Niantic, cei care au făcut Pokémon GO, au și jocul Ingress care la bază e același lucru ca și Pokémon Go, efectiv trebuie să umbli prin oraș ca să te poți juca folosindu-te de GPS) e faptul că nu te poți juca stând în casă. Trebuie să ieși afară să cutreieri orașul, să te plimbi prin parc și să vizitezi anumite locații numite PokéStops pentru a aduna elementele de care ai nevoie în joc pentru a avansa. Un alt aspect nou e folosirea tehnologiei Augmented Reality: dacă dai jocului acces la camera foto a smartphone-ului poți vedea pokémonul stând pe trotuar în fața ta sau pe o alee din parc.

Pe mine exact acest aspect de Augmented Reality a fost ceea ce m-a atras către acest joc, pentru că de nostalgie nu poate fi vorba deoarece copil fiind aveam alte desene printre preferate. Nostalgia e și ea un factor important în ceea ce privește succesul răsunător al acestui joc pentru că pe unii dintre noi ne face să ne amintim de vremurile bune și mai puțin complicate din timpul copilăriei când un conflict serios îl reprezentau discuțiile în contradictoriu cu prietenii noștri despre pokémonii preferați sau care dintre personajele din Sailor Moon credeam că e mai tare și mai frumoasă.

Citind despre acest joc, pentru că voiam să mă interesez ce anume face ca acesta să aibă un succes atât de mare chiar din prima săptămână de la lansare, am dat de multe lucruri interesante în special legate de psihologie și ce anume face acest joc pentru a ne pune să facem atâtea plimbări chiar și, probabil, pe cei mai sedentari dintre noi.

În primul rând, e vorba de structura acestui joc împărtășită de multe altele: faptul că reușitele îți sunt răsplătite avansând în nivel, primind diferite medalii, iar kilometrii parcurși pot fi folosiți pentru obținerea de noi pokémoni prin eclozarea unor ouă de 2, 5 sau 10 km. Așadar, dacă nu găsești pe drum vreun pokémon interesant, l-ai putea obține din aceste ouă. Pe scurt, îți oferă acel sentiment, chiar și de scurtă durată, că ai dobândit sau realizat ceva.

Mai apoi, e vorba de sunetele și vibrațiile emise de telefon când îți apare un pokémon în cale și când îl prinzi, toate acestea provocând scurte senzații de plăcere. Specific, jocul se folosește de un sistem bine stabilit de recompensare și o face foarte bine: faptul că aparițiile pokémonilor pe lângă tine sunt impredictibile, dar destul de frecvente (dacă mergi în locuri relativ aglomerate). Nu știi sigur când va apărea un pokémon, dar știi că dacă ești în locul potrivit, dacă te plimbi destul, la un moment dat vei prinde unul sau chiar mai mulți. Acest sistem de recompensare, la modul general, poate fi folosit pentru o sumedenie de comportamente pe care fie am vrea să ni le însușim fie să ni le modificăm.

Așadar, pe lângă componenta de nostalgie, Pokémon GO se folosește tare bine de un element de bază din psihologie, sistemul de recompense, pentru a ne provoca să căutăm, înverșunați, pokémoni. E drept că, probabil, ajută foarte mult și faptul că s-a lansat vara când frigul nu e deloc o piedică în misiunea de colecționare de pokémoni.

La capitolul unintended consequences, e clar că jocul reprezintă o bună motivație pentru a face mișcare chiar dacă alegi să nu te plimbi în ritm alert sau să te folosești de trotinetă sau bicicletă pentru a parcurge distanțe mai mari. Ideea e că oamenii par a ieși mai des din casă și par a petrece mai mult timp în aer liber chiar dacă timpul e petrecut mai mult cu nasul în telefon, deși nu ar fi neapărat nevoie pentru că telefonul vibrează când un pokémon apare în preajma ta.

Că tot pomeneam de bănuiala mea că ar motiva chiar și persoanele sedentare să petreacă mai mult timp în aer liber și să facă mișcare, sunt tare curioasă dacă se vor face studii în acest sens, dar nu numai. Cred că pe termen scurt poate fi un instrument de folosit în terapie, dar rămâne de văzut dacă se vor face studii și ce rezultate vor obține. Oriunde te uiți pe social media e evident că Pokémon GO constituie o întărire destul de puternică (referitor la sistemul de recompense) pentru persoane, pentru a fi mai active în natură sau prin oraș.

Ceea ce se mai vehiculează e și elementul de socializare și aici nu mă refer la discuțiile de pe platformele de social media neapărat. Ci mai degrabă la interacțiunile față în față dintre persoanele care se întâlnesc într-un anumit loc pentru că joacă același joc, acesta fiind un punct de pornire pentru diverse discuții. Însă, nu știu de fapt cât ai putea socializa dacă tu ești super focusat pe a căuta pokémoni. Eventual doar dacă ești autentic interesat în a crea legături sau a cunoaște oameni noi chiar și de dragul jocului, având de împărtășit măcar o pasiune comună și fiind un subiect suficient de bun pentru a sparge gheața.

Cred că jocul acesta e o dovadă că atâta timp cât le propui ceva suficient de distractiv, oamenii vor adopta comportamente sănătoase. De asemenea, Pokémon GO poate servi ca inspirație pentru alte aplicații care să contribuie la cultivarea unor comportamente dezirabile, dar pentru care e nevoie de o motivație suficient de puternică.

Tu ai jucat Pokémon GO? Cum ți s-a părut?

Confesiuni part 2: Despre facultate

  • Dacă vrei să citești și partea 1 click AICI

Tu când ai ales facultatea pe care să o urmezi pe ce criterii te-ai bazat? Ai știut exact ce ți-ar plăcea? Sau ai ales un domeniu ”sigur” în detrimentul a ceea ce ți-ar fi plăcut să faci de fapt? Ai ales să rămâi în România sau ai studiat în afara țării?

Poate ai optat pentru un an de pauză sau ai ales să te educi prin alte mijloace și nu ai mai mers la facultate. Oricum, aș vrea să-ți citesc părerea sau să-mi spui despre alegerea făcută și motivele asociate.

Eu știu sigur că în clasa a 12-a îi invidiam pe cei siguri de drumul lor, pe cei care aveau totul ”figured out”. Parțial înclinam spre latura creativă mai ales că mă atrăgea domeniul cinematografiei și începeam să fiu atrasă și de scris. Însă cum facultățile de profil cer portofoliu, era prea tarziu pentru o asemenea opțiune și, cum presiunea de a intra la o facultate în același an era prezentă, trebuia cumva să iau o decizie. Ideea de a lua un an pauză nici nu cred că își făcuse loc printre gândurile care îmi străbăteau mintea atunci, dar nici nu cred că aș fi îndrăznit să amân admiterea.

Așadar, am început analiza: terminam un profil unde se pusese accent pe matematică, biologie, fizică, chimie (și bineînțeles limba română) dintre care matematica și una dintre celelalte trei erau materii obligatorii de Bac. Am luat lista de facultăți să văd ce anume s-ar plia cumva pe acel profil: singurul lucru pe care am pus ochii a fost psihologia pentru că citisem pe undeva că biologia își făcea loc prin studiul acesteia și, cum îmi plăcuse ca materie, am zis ”OK, aceasta e prima optiune.” Mai apoi urma să aflu că mi-e de folos și matematica (anumite noțiuni) la statistică, domeniu care își are un loc foarte important în psihologie și e esențial de stăpânit mai ales dacă te interesează cercetarea.

Altă opțiune a fost jurnalismul pentru că începusem să cochetez cu scrisul. Însă am rămas la psihologie pentru că simțeam un mai mare confort în zona aceea la acel moment. Pe măsură ce înaintam cu materiile, mi-am dat seama cât de puține știam de fapt despre acest domeniu și ce presupune efectiv. E ceva foarte ofertant și fascinant, câteva ramuri le poți aprofunda și în țară, însă dacă vrei ceva interdisciplinar opțiunile sunt limitate și poate ar fi mai bine să te orientezi spre străinătate ulterior.

Mie mi se cam schimbau preferințele de la an la an. Descoperind lucruri noi și aprofundând anumite aspecte, vroiam să studiez tot altceva legat de psihologie. Dacă bine îmi amintesc, când eram în anul doi se lansase secția de Publicitate la FSPAC și îmi era ciudă oarecum că apăruse un an prea târziu pentru că nu mă simțeam în stare să jonglez cu două facultăți în același timp oricât m-ar fi tentat un domeniu ca ”psihologia reclamei”, deși nu e foarte exploatat la noi.

Mai apoi, mi s-a părut interesant ce am făcut la masterat unde majoritatea materiilor mi-au plăcut pe bune, poate și din cauza profesorilor. Am studiat consilierea genetică, din nou un domeniu mult prea puțin exploatat în România (observați deja o temă principală?), deși absolut necesar. Însă, am ales asta în detrimentul aprofundării psihoterapiei pentru că intersecția dintre domeniul geneticii și cel al consilierii psihologice mi se părea mult mai fascinant. Categoric era mai atractiv pentru mine pentru că genetica mi-a plăcut încă din liceu.

Ideea generală aici e că nu mi-ar fi stricat ceva mai multă informare despre domeniu și ceea ce presupune acesta, cât și aplicațiile practice în România. Bine, și mai mult curaj de a privi către vest și a lua în considerare ani de studiu acolo unde e ceva mai comună interdisciplinaritatea. Însă aceasta e și cumva o consecință a faptului că nu mă cunoșteam prea bine atunci și, prin urmare, ce aș fi vrut să fac cu mai multă siguranță.

De aceea, consider că sunt foarte importante activitățile extrașcolare, cititul unor cărți cât se poate de variate ca subiect, explorarea resurselor de articole nișate pe anumite domenii din surse precum Medium și a canalelor educative de pe YouTube sau a video-urilor de pe TED.com, vizionarea cât mai multor filme și documentare diverse, nu numai ceea ce aleg majoritatea cinematografelor să difuzeze unde lumea e prezentată doar într-un anume fel și care mai rar îți lărgesc perspectiva.

Nu zic că regret alegerea făcută, pentru că gândind retrospectiv a fost o experiență de care aveam nevoie și din care am deprins competențe și am învățat lucruri care îmi folosesc foarte mult acum. Însă nu pot să nu mă gândesc ce ar fi fost dacă aveam niște lucruri ceva mai clare în minte, dacă aș fi știut mai bine atunci ce îmi place și pentru ce anume nu mi-e groază de nopți nedormite (Haha! Puteți râde. Îmi dau seama cum sună). Eu chiar cred în vorba aceea ”If you do what you love, you’ll never have to work a day in your life.” oricât de idealist ar putea suna pentru unii dintre voi.

 

P.S. În plus, pe lângă întrebarea de la început, sunt curioasă dacă jobul pe care il ai acum, sau pe care ai vrea să-l ai, e tot în domeniul pe care l-ai studiat. Pentru că se poate întâmpla, precum am pățit eu, să ți se schimbe preferințele, să descoperi anumite nișe sau domenii mai atractive.

Dacă ar fi să o iei de la capăt cu facultatea/studiile pe ce criterii te-ai baza acum? Ce ți-ar fi plăcut să fi știut atunci?