Never let me go – Să nu mă părăsești

never-let-me-go-film-tie-in

”Never let me go” (”Să nu mă părăsești”) de Kazuo Ishiguro e a doua carte a unui scriitor japonez (născut în Japonia, dar mutat în copilărie cu părinții în Marea Britanie) pe care o citesc. Povestea a avut un impact semnificativ asupra mea la fel ca prima pe care am citit-o (”1Q84” de Murakami) chiar dacă o știam deja (despre film am scris în 2011 aici). Adaptarea ei o văzusem mai demult și mi-a rămas în minte de atunci. Îmi amintesc și strângerea de inima care m-a însoțit pe parcursul ei. Dacă ești în căutarea unui titlu care să te provoace emoțional și intelectual, ei bine această carte e o opțiune foarte bună.

Povestea e scrisă din perspectiva unui femei pe nume Kathy H. în vârstă de 28 de ani. Toată cartea e sub forma unui jurnal care ne poartă prin etapele vieții ei de până atunci, începând cu copilăria petrecută în totalitate la o școală împreună cu un număr semnificativ de alți copii și adolescenți. În afară de gândurile ei, mai avem parte și de mărturisiri despre Tommy și Ruth, cei mai apropiați prieteni ai ei și detalii despre legătura dintre ei trei. Continuă lectura „Never let me go – Să nu mă părăsești”

We all have secrets

   It was indeed amazing. I saw Andrew Garfield previously in the „Social Network” and in „Never let me go” but he never stood out to me as he did in this movie. I think he did a great job with the acting. I was pretty impressed how well this part suited him and how believable was his acting. Although I was shocked to see that he is 29 years old he managed to get really well in the skin of the awkward 17 year old adolescent. 

   You can definetly see an evolution of the character throughout the movie, from the beginning when he was more introvert and lacked self esteem and then after the transformation into Spider-man, and because of the strength he got, he became more confident and brave. That spider bite was the push he needed to become what he really was meant to be. A true hero, although pretty modest.

   I heard a lot of people saying „Why another Spider-man, why they want to redo the same thing they did not so many years ago?”. Well let me tell you that it’s not the same thing. In this one we are shown how Peter got to live with his uncle and aunt and we are given information about what his father did and what was his work about. It just so happens that his father’s partner in research is the villain from this movie. One of the movie’s cliffhangers is that we still don’t know where Peter’s father and mother disappeared when he was little, but I guess that will be sorted out in the next two movies. Another difference is his love interest who is not Mary Jane Watson but Gwen Stacy. So the main story is kind of the same, but in a totally another context which worked for me because it made the movie more interesting to watch.

   The chemistry between Andrew Garfield (Peter Parker/Spider-man) and Emma Stone (Gwen Stacy) is more than obvious. The scenes the two shared together were very lovely, their acting being very authentic, so you cand imagine how great they were together fighting against the villain.

   I watched and liked the other three Spider-man movies too but this one is my favourite. It felt more real to me, Andrew Garfield is a better choice for Spider-man and he did a great job with the character making it his own. Tobey Maguire was good too, but somehow I like Andrew Garfield better. Maybe I should rewatch the other three movies and then make a more pertinent comparison. It’s not such a bad idea.

   Also the 3D was amazing. It’s a must that you sit in the rows more close to the screen so you can experience it as it was intended because it’s really awesome.

   The movie had an open end so there will be a second movie. I read that it will also be a trilogy so that is great news. I am excited to see how they come out, and of course see again the Andrew Garfield- Emma Stone amazing duo.

   Go see the movie till it’s still in theaters so you can also experience the amazing 3D.

The trailer:

A cool Coldplay track from the movie: 

Enjoy!

not your usual dramatic love story

 

So…last night I saw Never let me go. I’m not fully recovered yet. And I’ll tell you why. Firstly because I obviously thought it was some kind of a dramatic love story and nothing more. As you can see in the movie, its title comes from a song on an American cassette tape called ”Songs After Dark” by fictional singer Judy Bridgewater. This song is many times listened to by the main character of the book, Kathy.

Şi ca să revin la subiect, într-adevăr e o dramă şi e şi o poveste de iubire, însă contextul în care aceasta se desfăşoară sau, mai bine spus nu se desfaşoară, este cel care m-a şocat. Personajele copii care ni se prezintă la început au fost special crescuţi pentru a folosi salvării vieţii altor persoane. Ei vor trăi doar până în perioada adultă tânără când vor intra în procesul de donare de organe, proces care va duce evident la moartea lor.

Aceşti copii erau crescuţi la o şcoală privată, ţinuţi departe de lumea reală, cel puţin până la 18 ani când plecau în altă locaţie unde aşteptau să continue viaţa care le-a fost plănuită. Sunt diverse situaţii în care ei dau dovadă de o naivitate aproape copilărescă. Mai sperau şi la faptul că, dacă vor putea dovedi că sunt cu adevărat îndrăgostiţi de o anumită persoană, vor reuşi să obţină o amânare a începerii donațiilor. De un tragism maxim e scena în care doi tineri, care doar spre finalul filmului reuşesc să-şi trăiască povestea de dragoste, moment în care el deja începuse donările, merg să facă acea cerere şi li se spune că acele amânări nu există. Pe scurt, ei nu au de ales în ceea ce priveşte viitorul lor. Soarta le-a fost pecetluită încă înainte de a se naşte.

Această tentivă de a obţine o donaţie este singura modalitate prin care ei încearcă să se opună soartei lor, din câte am observat eu. Mi s-a mai părut foarte ciudat cum, deşi erau foarte conştienţi de soarta lor, nu încercau să i se opună prea mult. Probabil erau la fel de conştienţi că oricum nu au de ales. Erau resemnaţi. La final, Kathy spune că a primit notificarea şi că într-o lună va începe şi ea donațiile. Cel pe care ea l-a iubit, Tommy, a murit, dar ea se bucură că, deşi nu au reuşit să obţină o amânare, măcar a reuşit să petreacă puţin timp împreună cu el şi să bucure de sentimentele de iubire.

Un alt element controversat din această poveste este aşa numita Galerie. Pe parcursul studiilor lor, copii erau îndrumaţi să fie creativi şi să realizeze diverse desene sau alte lucrări artistice. Cele mai bune erau selectate şi expuse în acea galerie. Însă, nici unul dintre ei nu vedeau vreodată această galerie. Tommy, în naivitatea lui, a venit cu idea că de fapt prin desenele acelea profesoarele le puteau „citi” sufletul şi în momentul în care un cuplu va merge să ceară o amânare directoarea va ştii dacă aceștia mint sau spun adevărul pentru că prin acele lucrări au reuşit să-i cunoască cu adevărat. What comes as a shock for the characters este momentul în care li se spune că acele lucrări nu erau folosite pentru a le cunoaşte sufletele, ci pentru a vedea dacă ei au un suflet. Se observă aprecierea şi valoarea minimală care le era acordată acestor copii care trăiau doar pentru a îi ajuta pe alţii să traiască mai departe şi atât. Bineînţeles că se ridică probleme etice majore însă nu le voi discuta aici.

Pe parcursul filmului tot încercam să transpun situaţia în realitate şi mi se părea o situatie foarte absurdă, deși probabil lucruri şi mai scandaloase se produc fără ştiinţa noastră. Acest absurd era dublat şi de tragedia care înconjura iubirea celor doi, sau mai exact consumarea foarte târzie, pentru cei doi, a sentimentelor reciproce.

De mult timp nu m-a mai impresionat un film aşa de tare şi, deşi e trist, îl recomand spre vizionare.