Tenis. Sportul inventat de diavol

tenis_01
Editura Corint

În anul 2014 nu știam nimic despre tenis. Ba chiar aveam percepția că ar fi plictisitor. Nimic mai fals, dar asta e altă poveste.

Tenisul l-am descoperit la ediția Roland Garros din acel an pentru că o jucătoare româncă făcea senzație bătând jucătoare bună după jucătoare bună și punându-i probleme Mariei Sharapova în finală. Bineînțeles, era vorba de Simona Halep. După acel Roland Garros m-am lipit definitiv de tenis, iar la meciurile cu miza ale Simonei am niște emoții de tulai Doamne, parcă e vorba de soarta mea în joc. În finala de la RG de anul trecut când Simona avea set câștigat și 3-0 în al doilea set parcă simțeam cum îmi dau lacrimile văzând-o deja cu trofeul în mână. După trei ani, tot nu mi-am învățat lecția.

Acum nu e cazul să ne amintim de turnura pe care a luat-o meciul și cum am avut motive de plâns, dar nu de fericire. Până nu se strigă ”game, set and match” meciul nu e gata și se pot întâmpla multe surprize mai mult sau mai puțin plăcute. Așa că niciodată să nu te bucuri sau să te întristezi până nu ai o certitudine. În fine, să ne suflăm nasul și să tragem aer în piept, pentru că amintirea mai doare puțin, dar și pentru că trebuie să ne ținem tari și concentrați pe a trimite vibe pozitiv Simonei ca să o țină glezna pe mai departe.

Ce urma să aflu mai apoi ținea mult de cum se desfășoară jocul, lucruri despre jucătorii din top și viața relativ privilegiată pe care o duc. Relativ pentru că din punct de vedere financiar sunt asigurați, dar proprii demoni tot îi mai bântuie când mai pierd meciuri și lucrurile nu merg așa cum și-ar dori. Însă înainte de a ajunge în top se întâmplă multe alte lucruri care nu se văd la TV sau pe altundeva. Se parcurg etape care sunt probabil la fel de grele, dacă nu și mai grele, decât cele prin care trec cei de sus din top.

Continuă lectura „Tenis. Sportul inventat de diavol”

A monster calls

Pierderea cuiva drag e un lucru greu de gestionat și suportat pentru orice om. Cu atât mai mult pentru un copil în pragul adolescenței a cărui mamă se luptă cu o boală terminală. Având în vedere că tatăl lui locuia departe, cu bunica din partea mamei nu se înțelegea, iar nici colegii de școală nu îi ofereau nici un fel de suport, nu e de mirare că de consolare va avea parte doar din lumea imaginației și poveștilor. Însă va fi o consolare obținută cu mult efort.

Aceasta este povestea lui Connor O’Malley din „A monster calls”, un copil pus în fața uneia dintre cele mai dificile situații cu care se poate confrunta un om de-a lungul vieții. Însă, într-o noapte la ora 12.07, primește prima dintre vizitele pe care i le va face copacul pe care el îl putea vedea pe geam în fiecare zi în curtea bisericii și cimitirului de pe dealul din depărtare. Copacul prinde viață, transformat fiind într-un monstru gigant căruia îi dă voce Liam Neeson. Acesta îi declară lui Connor că a venit să îi spună trei povești după care Connor va fi cel care va trebui să-i spună lui o poveste, iar aceasta va fi adevărul lui. Continuă lectura „A monster calls”

Flux. Psihologia fericirii

Flux. Psihologia fericirii de Mihaly Csikszentmihalyi

Despre conceptul de flux am auzit prima dată anul trecut când am descoperit video-urile lui Jason Silva. Mai exact, am dat peste o discuție foarte interesantă între el și Steven Kotler care are un proiect dedicat studiului conceptului de flux (Flow Genome Project). Țin minte că discuția mi s-a părut fascinantă pentru că descria o stare familiară în cursul căreia timpul pare să treacă diferit, stare prin care am trecut și eu, și probabil ai trecut și tu cel puțin o dată în viață, și care are numeroase beneficii. Csikszentmihalyi definește starea de flux ca:

„O situație în care atenția poate fi investită în mod liber pentru atingerea scopurilor unei persoane deoarece nu există vreo dezordine ce trebuie remediată și nici vreo amenințare de care Eul să se apere.”

Deși tinde să pară un concept abstract și mai degraba ceva care nu are treabă cu știința, la o privire mai atentă vei observa câte lucruri se cunosc deja, fluxul fiind studiat de mult timp de oameni de știință respectați, precum cei de la Flow Genome Project. Mai mult, fluxul are un rol important în viață pentru că poate crește calitatea vieții, lucru vânat de mulți dintre noi și mai ales face tangibilă și accesibilă fericirea.

În limba română titlul e „Flux. Psihologia fericirii”. Acesta sună a genul acela de titlu „click bait” (sau „read bait” ca să ne adaptăm la cartea fizică), genul de titlu pe care multe cărți de self help îl folosesc doar ca să vândă fără a oferi o oarecare valoare, ci mai mult generalități și platitudini. Însă, am știut că această carte e departe de tipicul celor motivaționale pentru că autorul e cel care practic a inventat conceptul de flux, iar această carte e rezultatul a numeroși ani de studii. Drept urmare, nu e la fel de ușor de citit, mai ales dacă vrei să înmagazinezi cât mai multă informație (cum mi-am dorit eu, luându-mi și notițe), însă efortul e răsplătit. Într-adevăr, conceptul de flow e legat de cel de fericire, iar cartea îți oferă informații noi și/sau clarificări legate de flux, controlul conștiinței (a gândurilor), calitatea vieții și despre fericire.

 

Dar întâi să clarificăm niște aspecte. O să intru puțin în aspecte tehnice, dar rămâi pe fază pentru că o să încerc să o fac cât mai clar.

Terapia cognitiv-comportamentală este cea mai folosită formă de terapie evidence-based. Unul dintre lucrurile esențiale pe care terapeutul îl învață pe client (sau îl ajută să descopere singur) e faptul că nu o situație în sine e cauza pentru felul în care el simte și se comportă ulterior, ci modul în care el interpretează, la nivel de gânduri, acea situație. E absolut esențial de înțeles acest lucru pentru că e necesar pentru schimbare și pentru că partea aceea de „cognitiv” a denumirii terapiei se referă la detectarea gândurilor problematice și remodelarea lor sau înlocuirea lor cu altele care sunt benefice.

Această informație este și fundația cărții „Flux”. Mihaly afirmă: „Controlul asupra conștiinței determină calitatea vieții […] Ce înseamnă să fii conștient? Înseamnă, pur și simplu, că anumite evenimente conștiente (senzații, sentimente, gânduri, intenții) se produc, au loc și că noi putem să le influențăm cursul în mod direct”. Noi ordonăm informația disponibilă și controlăm haosul din minte care poate duce la stres și sentimente negative. Prin faptul că ne focusăm atenția, implicându-ne profund într-o activitate interesantă, cu un scop precis, obținem ordine în conștiință și putem accesa starea de flux (experiența optimală).

Starea de flux poate fi accesată prin practicarea sportului, prin joc sau prin practicarea unui hobby, până și la job putându-se accesa atât timp cât activitatea e structurată după condițiile fluxului: stabilirea unui scop clar, existența unui feedback, concentrarea pe activitatea întreprinsă, dezvoltarea aptitudinilor necesare realizării activității, mărirea mizelor dacă activitatea devine plictisitoare (după cum o sugerează și acest grafic).

 

Dincolo de datele tehnice, pe care am încercat să ți le explic, după cum sugerează și titlul, fluxul are o influență foarte importantă asupra calității vieții și vestea bună e că schimbarea e în mâinile noastre. Îmi cer scuze pentru clișeu, dar adevărul e că acesta e cât se poate de valid. Bineînțeles, necesită un efort susținut și conștient inițial, mai ales dacă încă nu știi exact ce fel de activitate te ajută să accesezi starea de flux și mai ales pentru că e necesară o concentrare susținută. Simt (pe propria piele) că focusarea trebuie să devină mai prețuită și mai vânată mai ales în era social media pentru că aceste rețele se pare că ne afectează această abilitate.

Se știe deja că starea de flux înseamnă, printre altele, productivitate, concentrare și stimă de sine crescute. Bineînțeles, cum am mai menționat deja, e legată și de fericire: odată ce nevoile de bază biologice și sociale sunt împlinite, îmbunătățirea condițiilor externe nu duce neapărat la fericire. De altfel, „cercetările despre satisfacție sugerează că, în general, există o corelație slabă între bogăție și starea de bine.” Idea generală e că noi tindem să căutăm fericirea în locurile greșite. Țin minte că am citit despre asta și în „House and Psychology” unde este un capitol despre fericire: mai specific, tindem să credem că o anumită sumă de bani ne-ar face fericiți sau că a fi căsătorit și a avea copii sunt condiții esențiale pentru a fi fericit. Însă, cercetările relevă că dacă vrem să fim fericiți pe termen lung ar trebui să ne îndreptăm eforturile spre a construi și a menține prietenii, spre a urmări un scop, a căuta un sens și a căuta fluxul în ceea ce facem și să cultivăm spiritualitatea dacă acest lucru e ceva ce ne interesează.

Așa cum concluzionează cartea, secretul e că, de fapt, trebuie să căutăm mulțumirea și bucuria în activitățile zilnice pe care să le structurăm după condițiile fluxului. Mai mult, Csikszentmihalyi subliniază importanța petrecerii timpului liber cu activități care să ne dezvolte diverse aptitudini și să evităm starea de pilot automat în care intrăm când ne uităm la televizor, de exemplu, fără un scop anume ci doar pentru a omorî timpul.

 

În acest review am încercat să surprind câteva dintre aspectele din carte care mi se par esențiale. Însă, după cum probabil ai intuit, subiectul e ceva mai complex decât am lăsat eu să pară și cartea e mai abundentă în informații prețioase pe lângă cele deja menționate de mine pe care o să te las să le descoperi singur/ă. Dacă ți-am stârnit interesul cu acest subiect îți las și un video care merită văzut sau ascultat tot despre flux.

P.S.: Cartea o poți găsi la editura Publica, împreună cu multe alte tentații asemănătoare, dând click aici

Tu știai deja despre flux? De unde ai aflat?

Inferno

Chiar dacă ultimele dăți am ales să îți povestesc separat despre carte și film, de data asta am decis ca poate ar fi mai bine să fac un singur articol despre amândouă. Vineri am terminat de citit cartea „Inferno” și sâmbătă seara m-am și prezentat la cinema să vâd filmul. E inutil să spun că aveam anumite speranțe legate de această adaptare.

Subiectul cărții mi s-a părut foarte interesant și vroiam să văd ecranizarea, cum au expus acțiunea dar și problemele despre care se discută în cadrul poveștii. În plus, eram curioasă cum vor reacționa prietenii cu care am văzut filmul, și care nu știau cum se termină, pentru că vroiam să le aflu părerea, să discutăm mai pe larg tema principală a filmului.

Ei bine, ghinion. Efectiv au stricat tot ce era mai interesant în legătură cu cartea asta. La final, chiar pe un rând în fața mea, era un tip care citise și el cartea și l-am auzit zicând „sunt tare dezamagit”, exprimându-și of-ul legat de cum au „măcelarit” finalul, dar nu numai. La fel am fost și eu, tare dezamăgită.

Nu promit un articol spoiler free pentru că simt nevoia să povestesc despre schimbările petrecute la tranziția poveștii de pe hârtie pe marele ecran și, astfel, trebuie să detaliez. Continuă pe propriul risc.

  • CARTEA

„Inferno” e a patra carte din seria care îl are ca protagonist pe Robert Langdon. Însă cărțile nu au neapărat o legătură, nici măcar referitor la Langdon pentru că, din câte am citit, ți se reamintesc lucruri din background-ul lui în fiecare dintre cărți. Prima carte a fost „ The Da Vinci Code”, apoi „Angels and Demons”, pe care am citit-o prin liceu și nu mai îmi aduc aminte mare lucru, a treia carte fiind „The Lost Symbol”. Se pare că era în plan o ecranizare și pentru a treia carte, dar având în vedere că se lansase cartea „Inferno” între timp, proiectul „The Lost Symbol” a fost abandonat, un alt motiv fiind și că ar fi semănat ca temă și poveste cu filmul „National Treasure” din 2004 (am găsit informația asta pe imdb).

Dacă în „The Da Vinci Code” se cocheta cu ideea că Iisus ar fi avut urmași, iar în „Angels and Demons” focusul era pe gruparea Illuminati, în „Inferno” se face referire la opera lui Dante Alighieri, „Divina Commedia”, segmentul Inferno fiind la baza puzzle-ului pe care Langdon trebuie să-l rezolve. După cum era de așteptat, avem din nou parte de o cursă contra cronomentru, dar cu un mic twist, primul dintr-un șir substanțial: Langdon se trezește într-o cameră de spital, cu o rană serioasă la cap, iar în momentul în care doctorița Sienna Brooks îi pune câteva întrebări, pentru a-i testa memoria, Langdon descoperă că nu-și mai aduce aminte ce a făcut în ultimele două zile. Drept urmare, nu are idee cum a ajuns din SUA în Italia, fix în Florența, și mai ales de ce se află acolo și de ce o domnișoară intră înarmată în spital cu misiunea de a-l captura pe Langdon.

Așadar, Sienna îl ajută să scape din spital și îl duce la apartamentul ei. Acolo Robert descoperă în haina lui un cilindru, cu semnul biohazard pe el, securizat cu propria amprentă. Înăuntru descoperă un mini proiector care purta imaginea tabloului lui Botticelli „Map of hell” care e reprezentarea infernului așa cum a fost descris de Dante, dar această diferă de original având câteva adăugări. Astfel, începe goana după indicii care îi va purta prin Florența, Veneția și chiar și Istanbul în încercarea de a opri răspândirea unui virus care amenință omenirea.

Virusul se presupune că ar declanșa o molimă care să scadă semnificativ numărul populației Pământului care, potrivit lui Bertrand Zobrist (un genetician foarte inteligent), ar amenința cu extincția omenirii dacă trendul de creștere s-ar menține. În toată această „afacere” mai este implicat și un grup dubios numit „The Consortium” care a fost plătit de Zobrist pentru a-i asigura protecția un an dezile, timp în care el ar fi creat virusul dorit. Doar că mai intervine și WHO, Organizația Mondială a Sănătății, cu a cărei șefe, Elizabeth Sinskey, Zobrist s-a întâlnit pentru a discuta problema suprapopulării și despre soluția pe care el o propune. Sinskey a simțit pericolul iminent și i-a spus lui Zobrist că îl va căuta să-l oprească.

În timp ce WHO îl caută pe Zobrist pe bună dreptate și în cunoștință de cauză, The Consortium nu are idee la ce s-a angajat până în ultimele zile ale acelui termen de un an când trebuiau să facă public un video lăsat de Zobrist care anunța eliberarea virusului dar care și indica unde anume a fost lăsat. Însă Zobrist se sinucide, iar WHO, The Consortium și Langdon ajung să colaboreze în a găsi virusul și a stopa răspândirea acestuia.

Povestea vine cu multe twist-uri surprinzătoare și neașteptate, aducând în prim plan teme precum suprapopularea, atingându-se și aspectele etice ale „soluției” pentru aceasta, așa cum e prezentată problema în carte. De asemenea, așa cum ne-a obișnuit deja, povestea lui Dan Brown vine cu multă artă, istorie și tot felul de facts care puse în context fac totul mult mai interesant și, astfel, mai și înveți ceva nou, așadar iubitorii de trivia vor fi in extaz. Eu, pe măsură ce citeam cartea, căutam pe Google muzeele menționate și operele de artă care ascundeau indiciile și misterele pe care Langdon trebuia să le rezolve. Așa că din punctul acesta de vedere Dan Brown primește o mare bulină roșie pentru că m-a mai cultivat puțin într-ale artei și istoriei. Însă, te avertizez că o să-ți și trezească pofta de călătorit dacă esti fan destinații artistice și cu istorie vastă. Florența a trecut în topul destinațiilor mele de vacanță și cred că mi-ar fi tare greu să mă plictisesc pe acolo câteva zile.

  • FILMUL

Aș vrea să-ți zic că a respectat cartea și povestea e aceeași, însă nu e cazul. Povestea începe la fel și se desfășoară aproximativ la fel până la un punct de unde încep, în carte, să se clarifice lucrurile care erau atât de în ceață pentru Langdon. Mai exact, de când ajunge cu Sienna în Veneția și Langdon își dă seama că de fapt următorul indiciu e în Instanbul. Aici drumurile lor se despart atât în carte cât și în film, însă tot începând de aici scenaristul a ales să urmeze altă cale. Eu zic că e mult mai puțin interesantă. Am senzația că prea au vrut să mulțumească pe cât mai mulți și ar fi fost ca și cum marea dezvăluire din carte ar fi fost prea supărătoare sau controversată.

De aici încolo urmează SPOILERE.

Nu înțeleg de ce, dar în film Langdon și Sinskey, șefa WHO au o legătură amoroasă, de ce era așa necesară nu am idee (or maybe I do, but I am in denial). De asemenea, în film Sienna e femeia irațională și naivă care, deși se sugerează ca e foarte inteligentă, s-a lăsat fermecată de ideile revoluționare ale unui om care pe undeva a luat-o pe drumul iraționalității și el. Astfel, ea e transformată în personaj negativ. Pe când în carte e fix opusul și e probabil una dintre cele mai open-minded și clear-headed personaje din poveste.

O altă problemă pe care am avut-o e cu schimbarea poveștii virusului creat. În carte, la momentul în care ajung la locul unde e ascuns (într-o pungă solubilă în apă), află că virusul fusese deja eliberat cu o săptămână în urmă, populația Pământului fiind deja aproape în întregime afectată de acesta. Însă, virusul nu cauzează nici pe departe o molimă sau o reeditare a Morții Negre din secolul 14, ci e ceva care țintește ADN-ul, lăsând sterilă o treime din populație. Ei bine in film, informația asta, cu virusul sterilității pe care Zobrist amenință să-l creeze, ți-e dezvăluită în cadrul unei discuții dintre Sinskey și Langdon fără prea mare tam-tam pentru că oricum ei ajung la timp ca să izoleze virusul și să salveze planeta.

În felul acesta au stricat efectiv ceea ce era reveal-ul cel mai wow și surprinzător al poveștii. Dar evident așa ”riscau” să nu mai aibă filmul parte de happy ending care e încă atât de vânat prin producțiile de felul acesta.

Într-adevăr, filmul e filmat frumos și peisajele din Florența, Veneția sau Instanbul sunt destul de wow pe marele ecran. Tom Hanks nu dezamăgește și se achită bine de acest rol de care probabil unii sunt sătuli pentru că nu e neapărat cel mai ofertant rol. Suspansul e bine creat și filmul te ține în priză timp de două ore, don’t get me wrong. Însă, din punctul meu de vedere, faptul că au schimbat în așa fel povestea e un mare dezantaj. M-am dus cu entuziasm să văd filmul pe marele ecran și cum au transpus povestea și am sfârșit prin a nu mă mai putea bucura de el aproape deloc. Desigur, dacă nu ai citit cartea probabil esti ferit de această dezamăgire, însă precum a făcut-o „The Da Vinci Code” mă așteptam la încă un film care să mai stârnească niște discuții, nu să fie atât de plat și clișeic precum a sfârșit a fi.

  • INSIGHTS:

Ceea ce mi-a plăcut la această carte e felul în care s-a discutat tema suprapopulării planetei.

Personajul negativ din „Inferno”, pe numele lui Bertrand Zobrist, este un genetician cu vaste resurse financiare și un adept al mișcării transumaniste (care are ca scop dezvoltarea de tehnologii și folosirea acestora pentru a îmbunătăți abilitățile intelectuale, fizice și psihologice ale omului și, astfel, pentru a transforma condiția umană-wikipedia). Sub protecția grupului The Consortium, dar fără știința acestuia, el creează un virus care e convins că va rezolva problema care crede el că va duce la extincția speciei umane și anume suprapopularea.

Mie îmi plac tare mult dezbaterile care privesc probleme etice care ar putea parea a fi fie albe, fie negre însă la o inspecție mai atentă de fapt te găsești într-o zonă gri. În „Inferno” mi se pare că Dan Brown dezbate subiectul suprapopulării, considerat o problemă reală în poveste, prin personajele lui, foarte bine. Pe de o parte, îl avem pe omul de știință extremist Bertrand Zobrist care are convingerea că rândurile umanității trebuie subțiate pentru a asigura viitorul următoarelor generații. Mai apoi, o avem pe șefa WHO, Elizabeth Sinskey, care la auzul discursului lui Zobrist e șocată și profund afectată de ceea ce aude de la el și e hotărâtă să-l găsească înainte ca acesta să-și pună planul în aplicare. Iar pe de altă parte, o avem pe Sienna Brooks, un copil minune, adult cu un IQ ridicat, adeptă a ideilor lui Zobrist și mâna lui dreaptă, însă care nu era de acord nicidecum cu soluția propusă de el: sterilizarea a 1/3 din populație. În plus, Sienna voia și ea să găsească virusul, însă pentru a-l distruge și a nu oferi o potențială armă biologică instituțiilor precum WHO.

Discuția din finalul cărții unde Sienna, Sinskey și Langdon dezbat această problemă e super interesantă, chiar dacă nu e 100% fidelă faptelor științifice reale, însă funcționează bine ca parte din poveste. Când citești o carte cu astfel de subiecte nu te aștepți neapărat să fie 100% corectă științific. Ce poți face însă e să încerci să adopți mindsetul personajelor și să-ți închipui și tu „what if?” și e suficient pentru a-ți deschide perspectiva asupra unor probleme asemănătoare. În cadrul discuției avem parte de argumente pro și contra, însă și de acea zonă gri de care menționam mai sus, moment în care poți să nu mai fi 100% convins nici de tabara pro și nici de cea contra dacă ești suficient de open-minded. Exista chiar și posibilitatea să nu-l mai vezi pe Zobrist ca personaj negativ după ce afli toate aspectele problemei și asta cred că e o realizare importantă din partea poveștii.

Chiar dacă în realitate problema suprapopulării nu e o problema în sine, adevarata problemă fiind de fapt consumul, nu încetează a fi un subiect interesant pentru un thriller sau SF precum „Inferno”.

Dacă vrei să citești mai multe pe tema acesta, îți las aici niște link-uri în limba engleză, și un clip cu Hank Green din 2012 în care îți explică el care e treaba cu suprapopularea.

PLOS: http://blogs.plos.org/dnascience/2014/01/09/dan-browns-inferno-good-plot-bad-science/

QUORA: https://www.quora.com/How-realistic-is-the-impending-danger-of-overpopulation-as-detailed-in-Dan-Browns-Inferno-Is-it-apocalyptic

NY TIMES: http://www.nytimes.com/2013/09/14/opinion/overpopulation-is-not-the-problem.html?_r=1

SALON: http://www.salon.com/2010/04/19/population_crash_ext2010/

PROSPECT MAGAZINE: http://www.prospectmagazine.co.uk/magazine/the-overpopulation-myth#.UmigApTEr2E

GEOCURRENTS: http://www.geocurrents.info/population-geography/dan-brown-overpopulation-and-the-plunging-fertility-rates-of-turkey-and-iran

  • CONCLUZIE:

Unii ar putea spune că poveștile lui Dan Brown sunt cheap, că toate cele cu Robert Langdon se bazează pe același tipar și din cauza aceasta ar putea fi prea previzibile. Eu aș zice că sunt mai degrabă un soi de plăcere vinovata cel puțin, asta dacă nu vrei să-ți recunoști ție însuți/însăți cât de captivante sunt de fapt cărțile lui.

Dincolo de argumente privind stilul lui de a scrie, Dan Brown face o treabă bună în ceea ce privește research-ul despre artă și istorie și îți oferă niște informații care probabil în alt context ți s-ar fi părut plictisitoare și, la fel de probabil, nici nu le-ai fi reținut la fel de ușor.

Face aceste domenii accesibile tuturor cititorilor săi, publicul lui fiind foarte vast, și în același timp și oferă o poveste catchy mai ales pentru amatorii de scenarii de doomsday sau cu atracție pentru teorii ale conspirației în cadrul unor curse contra cronometru pline de suspans.

”The Girl on the Train” by Paula Hawkins

„Fata din tren” de Paula Hawkins

 “She’s buried beneath a silver birch tree, down towards the old train tracks, her grave marked with a cairn. Not more than a pile of stones, really. I didn’t want to draw attention to her resting place, but I couldn’t leave her without remembrance. She’ll sleep peacefully there, no one to disturb her, no sounds but birdsong and the rumble of passing trains.”

După ce am văzut trailerul pentru filmul ce este adaptarea cărții cu același nume, am sperat din suflet să nu fie o reciclare a poveștii „Gone girl” care mi s-a părut extraordinară din diverse motive și chiar și datorită finalului total neașteptat și sentimentului de frustrare cu care rămâi după ce vezi deznodământul. Una dintre părțile foarte bune la „Gone girl” e că tocmai când credeai că se încheie, mai urmează un twist care pe bună dreptate te lasă și nedumerit și șocat în același timp. Pentru că asta e ceea ce îți dorești de la un thriller bun, să nu se dezvăluie ușor misterul și să îți ofere twisturi la care să nu te aștepți.

Ei bine, „The girl on the train” face și aceasta o treabă bună din punctul acesta de vedere. Super misterioasă încă de la început, aduni informație pe parcurs și îi bănuiești pe toți pentru fapta care se produce în prima jumătate a cărții, pentru ca vina să treacă de la unul la altul, iar la pagina următoare să ți se dărâme așteptările și să fii surprins de complexitatea fiecarui personaj, o complexitate pe care nu o intuiai deloc inițial.

Simt nevoia să te atenționez însă: nici unul dintre personajele implicate, în cazul care mișcă povestea de la o etapă la alta, nu o să-ți placă. Cel puțin nu inițial. Dar probabil asta e și ideea, pentru ca situația în care se văd implicați rând pe rând, într-un fel sau altul, este una deosebită și îngrozitoare și e normal să nu dezvolți sentimente pozitive pentru nici unul, pentru a-i face suspecți cât mai credibili mai apoi.

Cartea începe cu citatul pe care l-am pus fix la început și e inevitabil faptul că te vei aștepta pe undeva la o crimă, tonul și suspansul pentru o asemenea întâmplare sunt acolo, ți se va părea doar o chestiune de timp până se va întâmpla ceva tragic sau se va sugera faptul că ceva dramatic s-a produs.

Rachel Watson trece printr-o perioadă dificilă: după o dramă personală și un divorț dureros, ea nu poate face față unei singure zile fără să bea cel puțin un pahar de alcool. Aspecte ale vieții ei s-au dezbinat rând pe rând, ulterior pierzându-și și locul de muncă. În încercarea de a păstra aparența unei vieți cât de cât stabile, Rachel continuă să facă naveta între orașelul în care locuia și Londra, unde se presupunea că lucrează, în fiecare zi de luni până vineri. Așadar, cartea e parțial un jurnal al ei unde confesiunile se împart după momentele zilei când ea face naveta dus-întors către Londra, dimineața și seara.

În fiecare zi, Rachel observă casa în care ea obișnuise să locuiască cu fostul ei soț, Tom, casă în care el a rămas să locuiască, dar cu actuala soție, Anna, femeia cu care a înșelat-o pe Rachel. O altă casă care îi atrage atenția lui Rachel, pe ruta trenului, este o casă asemănătoare cu cea în care a locuit ea, unde locuiește un cuplu a cărei relație e, aparent, de invidiat: Rachel își imaginează ce viață frumoasă duc cei doi, Jess și Jason, cum i-a numit ea, pe numele lor real Megan și Scott.

Însă, într-una dintre zile, trecând din nou pe lângă casele menționate mai sus, vede ceva total neașteptat la casa lui Megan și a lui Scott. Ceva care o surprinde și o șochează. Ulterior, Megan dispare și știrea apare peste tot. Într-o dimineață, Rachel se trezește murdară de sânge și cu vânătăi pe corp, după o seară în care, bineînțeles, se îmbătase și prin urmare nu-și mai aduce aminte ce s-a întâmplat, o consecință cu care se confruntă de fiecare dată când face abuz. Coincidența face ca aceea să fie și seara în care Megan a dispărut, iar Rachel să fi fost văzută în zonă în acea seară. Ce urmează e strădania lui Rachel de a-ți aduce aminte ce anume s-a întâmplat în acea seară și, de asemenea, inabilitatea ei de a se menține la distanță de acest caz și de a nu se implica în investigație.

Un punct forte al cărții e că avem parte, în primul rand, de perspectiva lui Rachel asupra evenimentelor, dar avem parte și de confesiunile lui Megan și ale Annei, actuala soție a lui Tom care e fostul soț a lui Rachel (poți ține pasul?).

Această abordare e o foarte bună ocazie de a scoate în evidență și a întări importanța afirmației „nu judeca după aparențe”. Astfel, avem ocazia să vedem aceeași situație din mai multe perspective, dar și să cunoaștem personajele din perspective diferite. Așadar, ni se oferă o foarte bună viziune de ansamblu asupra personajelor și este și un instrument foarte util care contribuie, cum am mai spus, la dezvăluirea personajelor. În plus, contribuie și la creșterea suspansului poveștii pentru că suntem purtați uneori prin aceleași zile sau întâmplări, dar din perspective diferite. Faptul că avem această oportunitate ridică și mai multe semne de întrebare și amplifică sentimentul de confuzie în ceea ce privește deznodământul poveștii și descoperirea a cine e responsabil de tragedia care s-a întâmplat și care aduce aceste personaje, pe Rachel, Megan, Scott, Anna și Tom, laolaltă.

Personajul vinovat nu e chiar așa de ușor de bănuit, iar dacă te-ai prins foarte repede înseamnă că ai un simț al observației tare ascuțit. Eu mi-am dat seama undeva pe la 60-70% din carte după o anumită afirmație despre acel personaj, dar nici atunci nu am fost 100% sigură pentru că mă așteptam să-mi fie din nou demontată bănuiala.

Finalul nu e chiar atât de sucit și frustrant ca în cazul „Gone Girl”, dar e în aceeași măsură dramatic și surprinzător. Personajele mi s-au părut bine conturate, cartea te ține în priză și e suficient de misterioasă ca să-ți alimenteze interesul și să-ți stârnescă curiozitatea încă de foarte devreme. E genul de poveste unde fiecare e nevinovat până la noi dovezi când ți se schimbă din nou teoria pe care o credeai cea validă, după cum am mai menționat. Nu degeaba este bestseller și a vândut aproximativ 11 milioane de copii în toată lumea (până în august 2016). E bestseller pentru motive bine întemeiate (nu ca alte cărți), așa că o poți achiziționa fără frică sau o poți împrumuta dacă nu vrei să-ți asumi riscul. Oricum, spor la citit.

Tu ai citit „The girl on the train”? 

book review: ”Poveștile unei inimi”

”Poveștile unei
inimi: Lecții de viață și iubire pentru fetele single” de Diana Florina Cosmin

imagine

”Poveștile din această carte s-au născut în anul în care calendarul meu a luat-o razna, iar toate vârstele mele s-au hotărât să revină, de-a valma, în viața mea, spre revizitare.”

Încă de la primele pagini am simțit miros de Carrie Bradshaw, însă nu și de „Sex and the City”. În primul rând deoarece cartea e structurată in scurte eseuri care amintesc de cele pe care Carrie Bradshaw le scria pentru rubrica ei din „The New York Star”. Aici autoarea scrie despre relații, iubire, singurătate prin prisma experiențelor personale, dar și despre transformare, dezvoltare și lecțiile învățate. Face toate acestea într-un mod personal cu care te poți identifica, dar și într-un mod amuzant care face lectura cu atât mai plăcută.

Atât Carrie cât și serialul sunt pomenite de vreo două ori de către autoare, însă stilul celei din urma mi se pare mult mai atractiv. Pe undeva mă identific mai mult cu personajul pe care și l-a creat în carte și cu gândurile ei, în legătură cu unele dintre ele având senzația că le-aș fi scris chiar eu. Mi-a plăcut că nu face uz de clișee pentru a argumenta un punct de vedere, ba mai mult ironizează și critică anumite zicale din popor. Ca în cazul Lenei Dunham, am apreciat nivelul ridicat de self awareness și cât de bine se autoanalizează, dar și sentimentul de autenticitate lăsat în urma descrierii diverselor întâmplări din viața ei folosite pentru a ilustra o idee sau o lecție învățată.

Autoarea scrie despre aspecte ale iubirii făcând diverse analogii accesibile pentru a ilustra cât mai clar experiențele trăite, convingeri despre iubire, dar nu lipsesc nici povești despre ce „ar trebui” să faci sau cum „ar trebui” să fii pentru a găsi iubirea. Se scrie despre blind dates aranjate de prieteni care cred că știu care e ”persoana ideală” pentru ea, despre frica de a se face de râs pe care a reușit să o înfrunte cu brio și fără a rămâne cu sechele emoționale (contrar așteptărilor) ca urmare a unei provocări lansate de un prieten bun. Mai scrie si despre felul în care dacă asociezi o anumită locație cu o persoană iubită, devenind „locul vostru”, automat, în cazul unei despărțiri, acea locație e blestemată pentru că nu prea ai cum să nu o privești cu melancolie și tristețe referitor la relația care, odată, înflorea acolo. Mai citim si despre cum Facebook a devenit scena pentru etalarea relațiilor cu toate manifestările de iubire și escapadele romantice, dar și cu despărțirea și dezamăgirile care inițial erau de neînchipuit, dar și despre multitudinea de nunți din ziua de azi care respectă același tipar pentru că „așa se face”, iar dacă îndrăznești să faci altfel încep tunete și fulgere și riști să fii renegat de familie dacă nu bifezi musai lista care pare interminabilă și de pe care lipsește mențiunea că nunta e a mirilor și nu a invitaților.

Eu am parcurs câteva zile crunte de răceală cu cartea în brațe, mai exact cu tableta în brațe, și am făcut o alegere tare bună pentru ca au trecut mai repede acele zile în acest mod. Nu am citit-o în urma unei recomandări, a fost o achiziție făcută orbește pentru că „hoinăream” pe site-ul editurii Curtea Veche căutând următoarea lectură. A fost și o experiență nouă având în vedere ca autoarea e româncă, eu în ultima vreme citind doar autori străini.

Dacă la fel ca mine, nu te-ai identificat cu Carrie, Miranda, Samantha sau Charlotte și nici nu ti-ai dorit în mod deosebit să ai o prietenă asemănătoare acelor personaje, atunci îți recomand să citești această carte pentru că personajul acestei cărți ar putea, foarte probabil, să fie prietena aceea pe care ți-o dorești sau care îți lipsește. Poți găsi sfaturi sau lecții care pot constitui exact ceea ce aveai nevoie să auzi ca să te inspire sau poți citi întâmplări amuzante care să îți demonstreze că și dacă te afli într-o situație care pare foarte dezagreabilă pe moment, în cele din urmă sentimentul va trece și vei vedea lumea cu ochi noi tocmai datorită experiențelor prin care ai trecut.

Book recommendation. Dr. David J. Schwartz – Puterea magică a gândului

     Sau precum o spune și titlul în limba engleză: „The magic of thinking big”. Exact asta te și învață cartea. Să nu-ți fie teamă să țintești sus. De asemenea, reprezintă și o bună sursă de motivare în cazul în care ai inițiat ceva și a început să-ti scape din vedere motivul pentru care te-ai apucat de acel lucru in the first place.

     Deși cartea a fost lansată la începutul anilor 60, veți descoperi ca e mai mult decât actuală și vă veți da seama, probabil, cât de puțin a evoluat omenirea în termeni de gândire. Cum continuăm să refacem aceleași greșeli și cât de puține valori s-au internalizat pe parcursul a 50 de ani.

     Totuși cartea are un ton optimist pe parcurs, iar autorul se folosește de propriile experiențe în alcătuirea acestui „ghid” pentru reușită în orice activitate ți-ai propune. Se folosește chiar și de principii psihologice pentru orientarea cititorului, lucru care a constituit un plus pentru mine. Nu e doar vorbărie motivațională și păreri subiective. Deși majoritatea exemplelor sunt luate din lumea afacerilor veți vedea că sfaturile și învățăturile sunt valabile indiferent de domeniu.

„Oamenii care cred ca pot muta munții din loc îi mută. Oamenii care nu cred că îi pot muta nu-i pot muta. Încrederea atrage dupa sine capacitatea de a face un lucru. … Omul este produsul propriilor gânduri. Trebuie să crezi în lucruri mari. … Să pornești în dobândirea succesului cu convingerea că poți reuși în viață. Trebuie să crezi că ai puterea de a înfăptui lucruri mărețe și să te dezvolți.”

„Acțiunea vindecă teama. Izolează-ți teama și apoi întreprinde acțiuni constructive! Lipsa de acțiune – a nu face nimic în privința unei situații – intensifică teama și-ți distruge încrederea în sine.”

„Nu lăsa gândirea tradițională să-ți paralizeze mintea! Fii receptiv la idei noi! Experimentează! Încearcă abordari noi! Susține progresul în tot ceea ce faci!”

„Asigură-te că mediul în care trăiești este în favoarea ta, iar nu împotriva ta! Nu le îngădui forțelor opresive – oamenii negativiști, care îți spun că nu poți face diverse lucruri – să te facă să gândești ca un om învins!”

„Acceptă diferențele și limitările oamenilor. Nu te aștepta ca cineva să fie perfect. Nu uita, cealaltă persoană are dreptul să fie diferită. Și nu face pe reformatorul.”

     Acestea sunt doar câteva dintre sfaturi. E genul de carte care ar trebui citită cel puțin o dată pe an. Asta ca să-ți reamintească ceea ce e cu adevărat important și, de asemenea, să transmiți mai departe ceea ce tu înveți. Încearcă să-i inspiri și tu pe ceilalți la fel cum încearcă și această carte să facă pentru tine.

Sper că v-am stârnit interesul ca să o citiți 🙂 Cartea e apărută la editura Curtea Veche.

Enjoy!