Book recommendation. “Privind soarele în față” (engl. “Staring at the sun”)

“Orice s-ar spune, moartea chiar doare. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind uşor, abia auzită, undeva sub membrana conştientului. Ascunsă şi deghizată, curgând într-o varietate de simptome, este izvorul multora dintre grijile, tensiunile şi conflictele noastre.

Cred cu tărie – ca individ care va muri el însuși într-o zi din viitorul nu foarte îndepărtat și ca psihiatru care a avut ca preocupare anxietatea morții timp de zeci de ani – că înfruntarea morții ne dă ocazia nu să deschidem o cutie otravită a Pandorei, ci să revenim
la viață într-o maniera mai bogată și mai empatică.

În consecință, ofer această carte într-un mod optimist. Cred că o să vă ajute să priviți moartea în față și, prin asta, nu numai să vă atenuați groaza, dar să vă îmbogățiți viața.” 

Irvin Yalom

Nu pot să zic că moartea e un subiect care îmi domină gândurile, deși asta nu exclude faptul că din când în când mai îmi pun întrebări în legătură cu acest subiect. Când am văzut cartea acesta în librărie și am citit prezentarea de mai sus, m-a tentat foarte mult să citesc perspectiva prezentată de Irvin Yalom. Probabil, fără să reprezinte neapărat o preocupare frecventă, aveam nevoie să găsesc o perspectivă nouă asupra acestui subiect. Pentru majoritatea e un subiect tabu. Le este greu să abordeze acest subiect într-o discuție sau îl evită total. Mai devreme sau mai târziu fiecare se gândește la propria moarte fie influențat de o carte, un film sau o experiența de viață. E într-adevăr un subiect complex și delicat. A reflecta asupra morții e precum zice și autorul: Ca și cum ai privi soarele în față.

A fost cu atât mai tentant cu cât, de asemenea mai menționează Yalom, dorește să atenueze frica în ceea ce privește moartea și să ne facă mai optimiști. Cum cuvântul ”moarte” nu prea își are locul lângă cuvântul ”optimist”, cel puțin în concepția mea, am decis să accept provocarea de a încerca să alătur aceste cuvinte.

Nu se încearcă prezentarea morții ca fiind un eveniment fericit, dacă asta crezi, pentru că nu e într-atât de absurd și pentru că, la fel cum zice și el și poate ai experimentat și tu, moartea e un eveniment chiar dureros. Ceea ce încearcă e să te ajute să-ți descoperi concepțiile legate de moarte și asociate cu sentimentul de frică legat de propria moarte. Face ca idea morții să devină un lucru care să nu te facă să te simți fără speranță, ci din contră, să te elibereze, să te ajute chiar să-ți îmbunătățești viața.

Pe parcursul cărții, autorul oferă bineînțeles perspectiva lui dar, fiind și psihiatru, dă
exemple cazuri proprii, pacienți care sufereau de anxietatea morții și modalități prin care au încercat să o învingă. Se folosește de literatură, de resursele interne ale pacientului, experiențele lui, acest demers fiind de ajutor pentru actuali sau viitori terapeuți.

Precum în timpul citirii cărții, și acum, după ce am terminat-o, încă încerc să procesez
numeroasele idei. E o carte la care cu siguranță voi reveni pentru a internaliza și poate a înțelege și mai bine ceea ce Irvin Yalom prezintă în acestă carte.

My week with Marilyn

“In 1956, at the height of her career, Marylin Monroe went to England to make a film with Sir Laurence Olivier. While there she met a young man named Colin Clark, who wrote a diary about the making of the film. This is their true story.”

În 1956, un tânăr entuziast, pe nume Colin Clark, dorea tare mult să lucreze în producția de film și, după numeroase insistențe, a reușit să obțină locul de muncă dorit.

Ajunge third assistant director la filmul ”The Prince and The Showgirl” în care rolul feminin principal era jucat de Marilyn Monroe. Pe perioada în care a lucrat pentru acest film a ținut un jurnal unde descrie această experiență și, de asemenea, relația lui cu Marilyn Monroe. Pe acest jurnal e bazat și filmul ”My week with Marilyn”.

Eu nu cunoșteam foarte multe lucruri despre viața lui Marilyn Monroe, (numele real Norma Jean Mortensen) aici jucată de către Michelle Williams, însă acest film oferă un insight destul revelator în ceea ce privește persoana ei, mai mult felul în care a fost percepută de Colin Clarke.

Ni se dezvăluie o femeie care evident juca un rol.

Acest rol care i-a pus stăpânire pe întreaga viață, și anume Marilyn Monroe. Pentru ea era și un fel de mecanism de protecție, un mod prin care reușea și să atragă oamenii în jurul ei și admirația multora.

Atunci când era Marilyn Monroe lumea era la picioarele ei. Era o peroană plină de viață, zâmbitoarea, carismatică, cu simțul umorului. Avea o prezență prin care reușea să acapareze atenția tuturor.

Însă ni se prezintă și o altă fațetă a vieții și felului ei de a fi. Modul în care era ea într-adevăr atunci când nu mai era Marilyn. E perspectiva mai puțin glamourous a vieții ei. Momente de nesiguranță, anxietate, neîmplinire și tristețe pe care le trăia când se retragea în intimitate. Trăiește și o oarecare melancolie care e ușor molipsitoare.

Eu chiar am reușit să empatizez cu ea la un anumit nivel.

Conștința faptului că rolul lui Marilyn îi acaparase viața și faptul că oamenii o apreciau mai mult pentru acest rol de femeie fermecătoare, carismatica, iese în evidență în momentele în care ea se destăinuie lui Colin, spunându-i :

“People always see Marilyn Monroe. As soon as they realize I’m not her, they run.”

Dacă nu ai mai văzut-o până acum în vreun film pe Michelle Williams sau nu ți-a rămas în memorie, de acum sigur îți vei aminti de ea. Jocul ei actoricesc din acest film m-a impresionat. A meritat din plin Globul de Aur pentru acest rol. Chiar dacă nu seamăna extrem de mult cu Marilyn fizic, la nivel de comportament și fel de a vorbi a reușit să o imite foarte bine. Dacă ai văzut ceva filmări mai vechi cu Marilyn Monroe vei observa că asemănarea e destul de mare.

Acest film merită văzut și numai pentru Michelle Williams, care și-a intrat în rol foarte bine, dacă altceva nu te încântă. Dar și povestea atrage datorită faptului că e parte a vieții reale a unei femei atât de faimoase și admirate chiar și în ziua de azi, spusă din perspectiva unei persoane care i-a fost foarte apropiată pe o perioadă de timp. De asemenea, coloana sonoră a acestui film e foarte frumoasă. Nu e un film modern deranjat de muzica facută în cea mai mare parte a ei pe calculator. Unele sunt melodii vechi din anii 50, inclusiv piese interpretate chiar de Michelle Williams. Un lucru foarte interesant e că locația unde se filmau în cadrul ecranizării scenele din ”The Prince and The Showgirl” sunt chiar platourile pe care s-a filmat originalul.

La final, o melodie superbă din film și un scurt video din filmul original ”The Prince and The Showgirl”. ENJOY!

La Piel Que Habito

De obicei când văd un trailer reușesc să fac un scenariu propriu, să-mi dau seama la ce să mă aștept de la acel film și de cele mai multe ori părerea formată în urma vizionării trailer-ului se suprapune cu părerea pe care o am după vizionarea filmului.

Pentru asta e și destinat un trailer. Să-ți poți contura o idee, să-ți dea un hint în legătura cu ceea ce e filmul și multe trailere sunt destul de revealing astfel încât, la final, surprizele oferite de lung metraj nu sunt numeroase.

Dar cu alte ocazii apar trailere care îți relevă cam 1% din film. Așa e și în cazul ”La piel que habito”.

Am urmărit trailerul, credeam că știu despre ce va fi filmul, dar după ce l-am urmărit mi-am dat seama că I actually had no idea.

Am un sentiment de revoltă cu referire la subiectul filmului. Mă așteptam să nu aibă o evoluție atât de previzibilă și o idee foarte puțin originală.

Odată ce vei urmări filmul îți vei da seama la ce mă refer. Pe de altă parte, tragedia, drama și dezechilibrul psihic sunt la ele acasă în acest film. Ceea ce mi-a plăcut a fost folosirea muzicii clasice care reușește cu succes să intensifice elementele enunțate anterior.

La început mi-am făcut anumite ipoteze în legătură cu frumoasa domnișoară (Elena Anaya) izolată în casa/clinica doctorului (Antonio Banderas) obsedat de inventarea pielii perfecte. Nu reușești să deslușești adevărul despre ea pentru că hint-urile sunt foarte subtile până în punctul în care ți se oferă pe tavă. Din punctul meu de vedere e un plus al filmului faptul că îți dai seama de adevăr atunci când se vrea să-ți dai seama, când el te lasă și o face intenționat și nu la modul subtil și previzibil pe parcurs. E un plus și deorece face ca șocul să fie cu atât mai mare în momentul în care all the pieces come together. Eu, cel puțin, până în acel moment specific nu am reușit să deslușesc care e povestea domnișoarei.

That being said, nu știu daca l-aș recomanda neapărat.

Sincer, nu mi-a plăcut în mod deosebit. Trebuie să recunosc că e primul film semnat Pedro Almodòvar pe care l-am văzut. Poate ar trebui să vad și celelalte filme ca să-i înțeleg mai bine stilul și abordarea. O fi și o chestiune de obișnuință. Dar ca film artistic, complex, încărcat emoțional și dramatic aș alege oricând să revăd „Melancholia” și nu ”La piel que habito”.

”Another Earth” sau speranța la o a doua șansă

Acest film am decis să-l văd deoarece pe mine mă atrage idea de univers paralel sau “What if I had done things differently?” și mă interesează să văd cât mai multe abordări. Când am văzut în trailer cel de-al doilea Pământ mare și albastru pe cer evident m-a dus cu gândul la Melancholia și la un eventual doomsday.

Însă ”Another Earth” explorează o altă idee. Una ceva mai asemănătoare cu cea din serialul Fringe. O altă lume unde toți avem doppelgangers care duc vieți oarecum mai diferite pentru că în anumite momente din viață au luat decizii diferite de ale noastre, astfel dezvoltându-se diferit atât ei cât și lumea în care trăiesc.

Nu e genul de Hollywood movie, deci are potențialul și pretenția de a-ți pune puțin mintea la muncă.

O tânără aspirantă la o educație de calitate și cu posibilitatea unui viitor strălucit are un accident într-o seara. Neatenția și consumul de alcool o fac să loveasca o mașină în care erau un bărbat, soția sa însărcinată și băiețelul lor. Doar bărbatul supraviețuiește și își trăiește viața într-o casă dezordonată și izolat de lume. Tânăra (Rhonda) decide să se implice în viața lui crezând că își va putea repara cumva greșeala dacă reușește să-l facă fericit. Seara în care ea a avut accidentul a fost și seara în care s-a anunțat descoperirea unei noi planete. O planetă identică cu planeta Pământ, astfel va fi denumită Earth 2 și curând se va organiza și un concurs premiul fiind o excursie pe această planetă unde fiecare om își are dublura.

Atmosfera filmului e una sumbră, dramatică și enigmatică în același timp. Explicațiile științifice legate de Earth 2 sunt puține, problema nefiind analizată în profunzime.

În schimb, filmul se centrează mai mult pe evoluția emoțională a personajului principal (Rhonda).

Consider că echilibrul e bine stabilit deoarece nu te încurcă cu teorii super complicate, dar îți conturează o idee în legătură cu ”planeta oglindă”. Astfel, face povestea mai accesibilă prin focusarea pe emoții și confruntarea fetei cu vina legată de ce a făcut și demersul ei către a-și minimaliza aceste sentimente. Filmul are un final foarte interesant și deschis interpretărilor. Sigur te vei gandi ce ai face dacă te-ai întâlni față în față cu dublura ta. Ce ai întreba-o? Vei fi curios să afli ce a făcut diferit față de tine în viață?

Subiectul mi se pare unul foarte ofertant și atractiv deoarece majoritatea persoanelor cred că s-au confruntat cu întrebări de genul ”Ce-ar fi fost dacă ar fi ales altfel? Dacă ar fi mers pe alt drum?”. Cine zice că nu s-a gândit fie minte, fie nu reflectează asupra trecutului sau e foarte norocos. Mie cel puțin mi-ar plăcea să știu cum ar fi fost viața mea dacă în anumite momente aș fi ales altceva.  

Naked dillema. Shame on you! Or not?

copyright Bill Brandt

     I came across this article today that stated that „although she plays in a movie with explicit sex scenes, she says she hasn’t seen herself naked in the mirror in 10 ten years”. Well I don’t know about the second part of it, which I find very hard to believe and makes me think about this source of information as being unreliable.

What caught my attention was the first part because attached to this statement was a picture of actress Carey Mulligan. Some of you may know her from movies like „An Education”, „Wall Street : Money never sleeps”, „Never let me go”. I’ve seen this three movies and I really appreciate her as an actress and I know I’m not the only one. She had an Oscar nomination and won a BAFTA award for her leading role in „An Education”, these being some of the most important ones.

     I highly recommend you to see the first and third movie. I wrote a post about Never let me go if you’re curious. The movie in which she appears nude is director’s Steve McQueen’s „Shame”. It got a nomination at the Golden Globes, 3 awards and a nomination at the Venice Film Festival. This makes me very curious and make me what to see it. Well, this and Carey Mulligan. And no, not because of the naked scenes. I want to convince myself that the role and the movie were really worth getting naked for. Another reason that makes me want to see this movie is that it seems it won’t come to romanian cinemas. And really good movies almost never come in cinemas.

    So Carey Mulligan is a very good, award winning actress. Why does she choose to bare it all for the big screen? I mean I understand why some other not that good actresses do it. They want to get attention and be known and compensate for their lack of talent. But she is already known and appreciated for her work. Maybe because she likes challenging roles. If you’ll watch or have already watched „An Education” and „Never let me go” you’ll understand what I’m talking about. Or maybe she wants to make a change of image. I can’t wrap my mind around this matter.

     As I haven’t seen the movie „Shame” yet, I don’t really know how revealing those scenes are, but I will watch it and maybe make a post about it just to make things clear.

     Or maybe my thinking and my attitude towards this matter are wrong. Maybe these roles come naturally in the acting evolution. Can someone enlighten me?

The Help

So I finally got the see this movie 2 weeks after the premiere. Shame on me. But I can tell you it was worth the wait.

“You is kind. You is smart. You is important.”

I chose this line to start with because it reminds me of some very emotional scenes from the movie. They also encompass the wisdom of one of the helps that engaged in writing the book which turns out to be this right story. In it you are faced with the hard life black people lead in the 60’s as the majority of America was against them with laws and everything. The women in a little town called Jackson had no other choice but to work as helps in the houses of white people. And they did that just as their mothers did until they died of old age or were fired. They were passed from mother to daughter through a will. Like they were their property to give. So the helps raised children who would later become their boses.

As one of the characters points out at some time, young white girls did nothing but train to be good wifes and find themselves a husband : „Isn’t that what all you girls from Ole Miss major in – professional husband hunting?”. This strangely reminded me of the movie „Mona Lisa Smile”, since it was a long time I’ve seen it.  

Being a good help was all that was to the life of black women. Until a young white enthusiastic writer named Eugenia „Skeeter” Phelan, decides to write a book from the point of view of the help. Of course in that time it was a really risky business, as they had to hide to meet and work for the book.

Aibileen is the character to which the quote from above belongs to. She was taking care of one of the rich families from Jackson. Also she took care of that couple’s child, because her mom refused to, even if she had nothing else to do. So Aibileen became like a second mom for the little girl, named Mae Mobley, and in three very important parts of the movie she teaches and reminds the little girl that she is kind, smart and important. It was supposed to comfort and ease the little girl’s sadness whenever something bad happened. An important scene is when Aibillen is fired. Mae Mobley started crying and didn’t want to let her go saying that she was her mother, moment in which Aibileen reminds her those three important facts and tells her to never forget that. This scene also shows how very significant the role of the help was in the children’s life. Their bond was stronger than it was with their mothers.

As a whole the story is very emotional and smart with some funny and romantic accents. The actors make a really great job especially the two helps played by Octavia Spencer and Viola Davis. They can really get to you. At least to me they did, because I felt like empathizing with them as the story unveiled. I didn’t read the book but I heard that it is also amazing, so I will read it for sure in the future.

           This movie I really think it’s a must see. In my top it ranks as one of the best movies I saw this year, right after Melancholia.

Melancholia

„Moody, poetic and incredibly affecting.” -Paper Magazine

                I’m literally struggling with writing about this movie because for two days I’ve been sitting (well not only sitting, I’ve been doing other things too) and thinking about this movie. I’m not sure if I should even call it a movie or if other movies are movies compared to this. Because this is pure art and everything else just is and nothing more. I’m thinking of any other movie that expressed as much as this one. The one that comes to mind right now is „Across the universe” because it also was very artistic.

I have to confess that this movie is not the kind of movie I watch usually, so don’t judge me very harshly. But I can honestly say that when something like this comes my way I appreciate it very much because everything else, every other movie that you can usually see in a mall’s cinema, seems dull and empty in comparison. When I, rarely, see movies like this I find myself thinking why do others even bother making other kind of movies really. So you can see that this movie really made an impression on me.

The plot isn’t very complex. The movie wants you to focus more on the characters and how they deal with the world coming to an end. It also focuses a lot on the visuals and in this case a picture really does say a thounsand words, maybe even more. „Melancholia” starts with a series of images, which look very painting like, that sum up the plot. The director, Lars von Trier, said that he wanted to say from the beginning where the action was heading to, so that the movie wouldn’t be so much about the end of the world, but more about how its characters deal with the world coming to an end. The classical music by Richard Wagner, used as soundtrack only adds more to the drama and makes the movie more intense.

The movie is divided in two parts each focusing on a specific character. The two characters are sisters. One fighting with depression and the other is just normal, as the director said. The first part is about Justine, a woman who tries to fight with her depression by trying to stick to some normal things happening in life. The one thing depicted in the movie is marriage. But she fails in doing it, because she finds no meaning in it. Her sister Claire is the rational one who tries to keep her on track but also fails doing it. Because in the second part, Justine is the one who’s falling down by trying to cope with knowing that the world will end. This is when she gets weak and Justine is the strong one, the roles being reversed in this second part. Claire is falling apart because of the desperation and because she is worrying about her son. Through all this, Justine is the one who is holding up and being strong. This is supposed to be part of her condition, specifically because depressive people tend to hold their ground better when they are under pressure because they expect the worst, Lars von Trier says. (There are some lines in the movie that depict exactly what Justine feels towards the end of the world. I’ll post them when I’ll find them)

Many of you may not have the patience to see it entirely, I too had a hard time paying attention till the end, but I can assure you it will be worth it. This is the kind of movie I’m pleased to watch because it’s so challenging and because it makes me insightfull and puts my mind to work harder. It’s a shame we are being fed every weekend with mainstream movies which in the end have very little to say, their only goal being to entertain and make money. Very few of them have something worth learning.

Melancholia is really an amazing movie artistically, visually because many images are like very expressive paintings, emotionally because the two sisters’s playing is very authentic and also because of the music which combined with the story really has its way of moving you if you are receptive to it.