Mamma Mia: Here We Go Again

mamma_mia_here_we_go_again_ver4_xlg
movie poster

La fel ca după La la land, istoria se repetă: ascult soundtrack-ul filmului până când nu o să mai pot să aud o singură notă. Adorm și mă trezesc cu câte o melodie din film în minte. Cred că în timpul somnului cântă în continuu prin vreo zonă din creier. În cazul acesta e vorba de hituri ABBA, pe unele le știam mai bine, pe altele mai puțin. Dar sunt foarte fain interpretate și, în plus, le asociez cu scenele corespunzătoare din film, ceea ce face ascultarea și mai distractivă sau cauzatoare de plâns, după caz. Pentru că filmul are unele dintre cele mai emoționante scene pe care le-am văzut pe marele ecran. Încă mi se face pielea de găină când îmi amintesc.

Mamma mia: Here we go again e o colecție de cele mai siropoase clipuri pe care le-ai fi putut vedea în anii 90 și la început de ani 2000. Ai putea zice ”pfff…am să zic pas”, dar nu te grăbi. Pentru că deși ar putea suna ca un film kitschos, nu e deloc. Interpretarea actorilor ajută foarte mult și la fel și muzică în sine. Piesele ABBA sunt mini povești: foarte melodioase și cu versuri frumoase. Toate aceste componente funcționează perfect împreună și mie mi-au oferit o experiență frumoasă și, deși m-a emoționat foarte tare pe alocuri, am ieșit cu o stare foarte bună de la film. Continuă să citești „Mamma Mia: Here We Go Again”

Acesta nu este un review la The Greatest Showman

israel-palacio-459693-unsplash
Photo by israel palacio on Unsplash

Recent am văzut și eu The Greatest Showman cu reticența specifică unui fan La La Land pentru că va fi greu ca un musical să-l egaleze sau să-l depășească în viitorul apropiat. Am fost influențată în a-l vedea de popularitatea acestuia, mai ales printre youtuberii din UK pe care îi urmăresc, chiar dacă trailer-ul nu m-a convins.

Am ajuns la finalul filmului și m-am întrebat: de ce a prins așa de bine la public? Exceptând muzica, which is really catchy and I get why people like it so much.

Comparația cu La La Land e nedreaptă pentru că acesta a avut poveste complexă și emoție reală. Luând în considerare faptul că The Greatest Showman se vrea a fi povestea lui P.T. Barnum, substratul filmului e tare subțire și aspectele ofertante sunt tratate superficial. The Greatest Showman a avut succes la public, criticii, însă, nefiind înduplecați de spectacol, sclipici și muzică. Lucru care mă duce iar spre dilema, ușor frustrantă, entertainment versus poveste. În detrimentul poveștii, pentru că după părerea mea asta s-a întâmplat cu The Greatest Showman. Continuă să citești „Acesta nu este un review la The Greatest Showman”

The Handmaid’s Tale. Povestea slujitoarei – sezonul 2

“My name is June Osborne.[…] I am…free.”

Primele minute sunt absolut tulburătoare. În cazul în care ai uitat care e atmosfera care înconjoară povestea, ei bine, aceste prime momente îți vor aminti prea bine că „The handmaid’s tale” nu e în nici un caz un serial pe care îl urmărești ca să te relaxezi și să te simți bine. Cel puțin nu e cazul meu.

E o senzație ciudată. Nu îmi face aproape deloc plăcere să-l urmăresc. Povestea mă incomodează foarte tare. Primul episod din sezonul doi mi-a dat fiori de la primele cadre. Serialul e atât de bine făcut încât nu te poți relaxa niciodată și e ca și cum ai privi Gilead printr-o fereastră chiar de la fața locului. Atât de bine e creată atmosfera. Ce se întâmplă mă înfurie și mă face să mă simt cumva fără puteri doar stând și uitându-mă la ce sunt supuse personajele din poveste.

Continuă să citești „The Handmaid’s Tale. Povestea slujitoarei – sezonul 2”

Ready Player One

ready-player-one-movie-tie-in

Prin toamna anului trecut, decisă fiind să citesc mai multe cărți SF, am dat o căutare pe Google în căutarea celor mai populare titluri. Printre acestea se afla și Ready Player One scrisă de Ernest Cline, iar în luna decembrie o găsisem la un preț foarte bun online. M-am apucat de citit doar când am văzut că deja se apropie premiera filmului la care nu vroiam să merg fără să fi citit cartea.

Nu aș fi zis că mă va acapara în felul în care a făcut-o, mai ales pentru că e vorba destul de mult despre jocuri video și referințe din anii 80. Nu am nici o aversiune față de acestea, dar mă gândeam să nu cumva să fie povestea într-atât de geeky, tehnică și personajele prea cufundate în lumea virtuală, încât să mă deconecteze de la aceasta pentru că nu puteam să rezonez cu aceasta.

Dubiile acestea au fost spulberate rapid pentru că după o scurtă introducere din partea personajului principal, povestea demarează în forță și nu mai e cale de scăpare pentru că vei dori să știi constant ce se va întâmpla în continuare. Continuă să citești „Ready Player One”

Call me by your name. Strigă-mă pe numele tău

call-me-by-your-name.w710.h473.2x
Imagine

Când o carte e foarte laudată și cu atât mai mult și ecranizarea acesteia, tentația de a vedea dacă într-adevăr este așa e destul de mare și atunci încerc să fiu și eu rapid la curent și să mă conving de una singură de meritele autorului și de meritele celor care au făcut adaptarea pentru marele ecran. Să-mi fac propria părere pentru că așa e sănătos.

În cazul „Call me by your name” – „Strigă-mă pe numele tău”, atât cartea cât și filmul au parte de un val de critici pozitive dar și de admirație, lucru care nu e așa de des întâlnit. În cea mai mare parte știam la ce să mă aștept de la poveste, văzusem și trailer-ul filmului pentru că tind să urmăresc toate filmele nominalizate în sezonul de premii cinematografice, așadar nu mai îmi rămânea decât să pun ochii pe carte și să o citesc cât mai repede ca să apuc să văd și filmul cât mai repede.

Nu mă așteptam ca ritmul poveștii să își pună amprenta și pe ritmul citirii cărții, acesta fiind unul tare lent. Ritm care e susținut și de atmosfera generală în care se desfășoară povestea: intervalul unei veri toride într-un sat cu ieșire la mare (doar în cazul cărții) din nordul Italiei. Loc în care stilul de viață e unul degajat, lipsit de agitație, unde zilele parcă trec în slow motion, încetinite și de lipsa de chef cu care vine o caldură de la malul mării mediteraneene. Iar orele dintre mese sunt petrecute fie lenevind afară cu sunetul cicadelor pe fundal, fie în casă la puțină răcoare, făcând activități relaxante sau dormind.

Continuă să citești „Call me by your name. Strigă-mă pe numele tău”

Molly’s game. Jocuri secrete

Mollysgame
Image source

„I’m getting that you don’t think much of me but what if every single one of your ill informed, unsophisticated opinions about me were wrong?

În ceea ce mă privește, la momentul de față Aaron Sorkin ar putea scrie despre absolut orice că eu tot aș plăti bilet să merg la cinema să-i văd filmul. Cel mai nou film pe care l-a și scris și regizat nu avea cum să facă exceptie chiar dacă, văzând despre ce e vorba, aproape că nu m-a entuziasmat ]n mod deosebit. Atracția era grupul de actori și faptul că scenariul era semnat de Sorkin. De când am văzut ”The Newsroom” (de nenumărate ori), am căutat să-i văd toate filmele, chiar dacă ”The Newsroom” nu e neapărat printre motivele lui de laudă sau mai degrabă printre titlurile pe care să le scoată la înaintare când dă vreun exemplu din munca lui.

”Molly’s game” e despre Moly Bloom, o fostă campioană la ski care a fost nevoie să se retragă din cauza accidentărilor și care a ajuns să organizeze unele dintre cele mai căutate seri de poker de la Hollywood și New York unde au participat actori, sportivi, politicieni etc. La aceste intrarea se făcea cu suma de 10k la început mai apoi ajungându-se la 250k de dolari. Continuă să citești „Molly’s game. Jocuri secrete”

Borg vs. McEnroe

borg-mcenroe-poster
Imagine

”You don’t understand what the f**k it takes to play tennis. Do you know I go out there and give everything for this game? Everything! Everything in me gets left out on that f**king court and none of you understand it because none of you do it.”

În interviuri, auzi jucătorii de tenis vorbind despre presiunea resimțită: de a câștiga, de a deveni numărul 1 mondial, de a bate un anumit adversar pe care nu l-au mai învins niciodată. Mai des îi auzi spunând că nu resimt presiune, că se concentrează pe jocul lor și vor face ceea ce știu mai bine ca să câștige, dar de multe ori cred că adevărul e altul mai ales dacă e vorba despre un jucător foarte competitiv care își dorește neapărat să câștige. Însă și mai des îi auzi pe jurnaliști întrebându-i despre presiune și emoții negative și insistă în a-i întreba cât de mult îi afectează acesta în anumite circumstanțe. Răspunsurile sunt de cel mai multe ori rezervate, diplomate, fără a intra în detalii. E vorba aici și de strategie în ansamblu: nu vrei să știe adversarii sau staff-ul lor că tu ești stresat de un meci contra acestora.

Tocmai din cauză că jucătorii nu dezvăluie multe în interviurile lor, de fiecare dată când mai prinzi câte o informație din backstage în legătură cu procesul lor de pregătire și cum se simt de fapt, e foarte interesant și revelator și te ajută să-i înțelegi mult mai bine și să le înțelegi evoluția când ies pe teren.  Continuă să citești „Borg vs. McEnroe”