Turtles all the way down. Un șir infinit de țestoase

IMG_20171207_125338_477

În anul 2017, parcă mai mult ca niciodată, am văzut multe discuții online axate pe sănătatea mintală. Nu în limba română bineînțeles, ci în limba engleză. Poate că e din cauza faptului că urmăresc oameni implicați în astfel de cauze sau care au sănătatea mintală drept preocupare frecventă fie că au un interes personal fie că se confruntă direct cu astfel de probleme. Când intri într-o bulă online, sistemul nu face decât să îți concentreze informația și mai mult în acea direcție, așadar aceasta ar putea fi o cauză a faptului că am rămas cu această impresie că cel puțin în UK discuția despre sănătatea mintala a fost în top.
Prin urmare, nu e de mirare că încep să apară mai multe cărți de ficțiune care se axează pe subiecte legate de sănătate mintala. Când am început să citesc cea mai nouă carte a lui John Green nu știam absolut nimic despre ea, am vrut să o citesc doar pentru că el a scris-o. Dintre cărțile lui le-am citit pe toate mai puțin una (Will Grayson, Will Grayson), însă preferata mea rămâne ”The fault in our stars”.

Titlul “Turtles all the way down” (”Un șir infinit de țestoase”) reprezentă o vorbă destul de cunoscută (nu și de mine) și face într-o anumită măsură referire la subiectul cărții, însă până nu o citești nu prea ai cum să-ți dai seama cum se potrivește în contextul poveștii chiar dacă știi deja ce înseamnă această vorbă.
Nu pot să neg că am demarat cu mare entuziasm citirea acestei noi cărți, cu TFIOS în minte ce-i drept, însă pe măsură ce avansam scădea, nu vertiginos, însă suficient cât să nu-mi pară rău că am terminat-o de citit prea repede. Cartea nu e rău scrisă și nu vreau să sugerez acest lucru, probabil nu sunt eu în targetul ei.
În primul rând, criticile mele se leagă de un anume aspect al poveștii, fiind vorba de misterul unui milionar dispărut, cu al cărui fiu, Davis, Aza Holmes (personajul principal) leagă din nou o relație de prietenie, aceasta transformându-se previzibil în mai mult de atât (însă nu e un subiect pe care să se pună prea mare focus, lucru pe care îl apreciez). Aza se apropie de fostul ei amic din copilărie deoarece dorea să afle mai multe despre dispariție tatălui său, la mijloc fiind o recompensă substanțială. Mă gândesc că această dispariție nu a fost decât un mijloc prin care să o apropie de pe Aza de Davis și să-i ofere un love interest pentru că deși mic, suspansul există acolo, și chiar eram curioasă ce s-a întâmplat cu tatăl lui Davis, acest mister se soluționează într-un mod cam banal și nu am înțeles de ce a fost nevoie de acest aspect în poveste și mai ales de hype-ul legat de acest aspect al poveștii.
Mai apoi, am o mică problemă cu nivelul discuțiilor semi filozofice dintre Aza și Davis pe care nu le-am simțit prea autentice pentru niște adolescenți de 16-17 ani. Nu vreau să diminuez capacitatea adolescenților sau potențialul lor intelectual, însă nu știu de ce, dar acest lucru nu m-a convins în contextul poveștii. Dar poate John Green știe mai multe, având în vedere că e în strânsă legătură cu comunitatea lui de fani.
”Turtles all the way down” (”Un șir infinit de țestoase”) e mai mult o poveste de explorare și observație (a unor probleme de sănătate mintală cu care se confruntă Aza) decât o poveste plină de acțiune și cu un ritm accelerat, de aceea cred că mai bine ar fi rămas și și-ar fi asumat complet acest lucru fără a recurge lao poveste de dispariție căreia, până la urmă, nu i-am văzut rostul în contextul luptei Azei cu propriile probleme care îi afectează viața de zi cu zi.
Vorbind despre personajul Aza Holmes și problemele ei psihologice, care ar putea fi și ele personaj principal, mi se pare că John Green a făcut o treabă foarte bună cu abordarea lor, descrierea lor și a aspectulul care ține de terapie și recuperare mai ales. Am simțit că o pot înțelege destul de bine pe Aza și cu ce se confrunta, iar acest lucru poate ajuta la o empatizare mai eficientă cu oamenii care se confruntă cu probleme similare. Așadar, portretizarea afecțiunilor psihologice și a terapiei pot duce la o apropiere de acestea, lucru care e necesar și în literatură pentru că pot constitui un ajutor pentru cei care se regăsesc în poveste. În ce privește recuperarea Azei, mi-a plăcut că finalul nu e unul cu happy ending neapărat, subliniind faptul că progresele se fac uneori destul de greu, iar lupta e una continuă, însă nu lipsită de speranță.
La scriitura lui John Green am apreciat tot timpul că are respect față de intelectul publicului său și nu oferă povești și tematici superficiale, neferindu-se să abordeze teme profunde care să-i provoace cititorii. De asemenea, te poți baza aproape tot timpul că vei învăța ceva nou, pentru că poveștile lui sunt presarate pe ici pe colo cu fapte de genul ”știai că…?”.
La final am rămas oarecum cu senzația că ”doar atât a fost tot?” și parcă nu prea pot indica de ce, în afară de faptul că probabil așteptările mi-au fost prea mari și din sumarul public al cărții mă așteptam la o poveste cu ceva mai multă acțiune și ceva mai bine închegată per total. Însă, dincolo de asta, am apreciat subiectul cărții și faptul că John Green a ales să scrie despre probleme psihologice și cum acestea îți pot afecta activitățile banale de zi cu zi. Cred că va contribui la o înțelegere mai bună a acestora și îi va determina pe cititorii săi să fie mai empatici și să nu respingă aceste probleme ca fiind unele fie inexistente, fie ”umflate” artificial, păreri pe care mi s-a întâmplat și mie să le aud cu referire la sănătatea mintală.

olga signature purple

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s