Underground

underground

„However we need to realize that most of the people who join cults are not abnormal; they’re not disadvantaged; they’re not eccentrics. They are the people who live average lives (and maybe from the outside, more than average lives) who live in my neighbourhood. And in yours.

Maybe they think about things a little too seriously. Perhaps there’s some pain they’re carrying around inside. They’re not good at making their feelings known to others and are somewhat troubled. They can’t find a suitable means to express themselves, and bounce back and forth between feelings of pride and inadequacy. That might very well be me. It might be you.”

Pe Haruki Murakami l-am descoperit într-un moment în care eram puțin satulă de lecturi ușurele și doream neapărat ceva mai challenging care să mă pun pe gânduri, o poveste care să mă absoarbă total. Și încă ce poveste mi-a fost dat să găsesc! O cunoștință mi-a povestit puțin despre scrierile lui Murakami și mi-a împrumutat 1Q84, puțin scary ca dimensiuni, însă cu toate astea eram super curioasă.

De atunci, mi-am propus să citesc cât mai multe dintre cărțile lui. Ce nu știam e că a scris și non-ficțiune și evident că am fost și mai curioasă de acest aspect. Am dat de ”Underground” și faptul că am și primit-o drept cadou de ziua mea anul trecut poate fi interpretat drept o aliniere a stelelor pentru ca eu să citesc cartea imediat, însă nu s-a și întâmplat așa. Am ajuns la ea doar în această vară și am terminat-o de citit pe meleaguri grecești.

”Underground” e o serie de interviuri cu oameni afectați de atacul cu gaz sarin de la metroul din Tokio din anul 1995. Acest atac s-a petrecut în dimineața unei zi a săptămânii când oamenii se îndreptau spre joburi. Atacul a fost pus la cale de un cult religios pe numele lui Aum Shinrikyo. Câtorva adepți apropiați de liderul acestei secte li s-a spus să urce în diferite vagoane cu pungile cu acea substanță sub formă lichidă la braț. Urmau să pună punga, învelită într-un ziar, pe jos, să o perforeze cu capătul ascuțit al unei umbrele și apoi să iasă din metrou la cea mai apropiată stație. Aveau cu ei chiar și o seringă cu antidot, pentru a nu fi afectați de consecințele nocive ale expunerii la această substanță extrem de periculoasă.

Au murit 12 oameni, au rămas sever afectați 50, iar alți 5000 au avut probleme vizuale temporare. Câțiva dintre supraviețuitori au fost de acord ca poveștile să le fie puse în această carte de către Murakami. Genul acesta de evenimente ne-am dori să aibă loc doar în imaginație, chiar în scenarii de film, însă anul curent stă ca dovadă a faptului că atacurile de acest gen se pot întâmpla des și foarte aproape. Însă, impactul lor nu încetează a fi semnificativ de fiecare dată.

Prima parte a cărții constă, după cum spuneam, în interviuri cu oameni afectați de acest atac: cum au trăit acea dimineață, dacă au intrat în contact direct cu substanța, care era atmosfera de la metrou, în general cum s-au petrecut lucrurile atunci, dar și cum au resimțit personal efectele fizice, dar și pe cele psihologice. După un timp, pot deveni repetitive povestirile pentru că știi deja ce s-a petrecut, însă experiența fiecărei persoane și felul în care a făcut față evenimentului e motivul pentru care continui să citești: ca să afli perspectiva fiecăruia, their side of the story. Acesta a fost și scopul lui Murakami, să treacă dincolo de partea de ”senzațional” și lipsită de empatie pe care s-a axat mass media japoneză și să ofere poveștile autentice ale oamenilor afectați.

În cea mai mare parte asta e cartea: o serie de interviuri sincere și grăitoare despre ce poate reprezenta acest gen de experiență cu potențial traumatic pentru un om și în ce măsură îi afectează viața. Mai apoi, mai există o parte care e la fel de interesantă, dacă nu chiar și mai interesantă, cu interviuri luate unor foști membrii Aum sau unor persoane care încă mai făceau parte din Aum la momentul intervievării. Murakami îi întreabă ce nevoi au căutat să-și îndeplinească, de ce au aderat la Aum, ce i-a atras acolo și mai ales de ce au ales să rămână în Aum după atacul cu gaz sarin.

Dincolo de o investigație care a dorit să ofere o nouă față acelei zile de 20 martie 1995, Underground e, la o anumită scară, o radiografie a societății japoneze: dacă în prima serie de interviuri avem parte de perspective ale oamenilor care au fost în primul rând la un eveniment tragic. În a doua serie de interviuri ”The place that was promised” Murakami a încercat să înțeleagă mai bine ce a fost Aum și ce a reprezentat pentru oamenii care au ales să facă parte din acea sectă și, mai exact, cum sunt acei oameni care și-au găsit locul în Aum.

Scopul acestei cărți nu este de a emite judecăți sau de a analiza meticulos cauze și motive chiar dacă multe interviuri spre asta tind în final. Este mai mult vorba de a oferi o anumită imagine, o perspectivă din mai multe surse asupra a ceea ce s-a petrecut, chiar dacă grupurile din carte nu sunt cele mai reprezentative, pentru că nu îți prea poți permite luxul de a alege având în vedere acest subiect (multe dintre victime fie au refuzat din prima să ofere interviuri fie s-au retras ulterior, iar în ceea ce privește foștii sau actualii membrii ai Aum, aceștia au fost foarte greu de găsit) poți doar profita de ceea ce ți se oferă și să încerci să compui o imagine coerentă.

olga signature purple

Un gând despre „Underground”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s