To the bone

32fd0881a24fa9194e622bd6ee1a33fb
sursa imagine

Trebuie să recunosc că nu sunt fan al ultimelor filme cu Keanu Reeves care au ajuns pe la noi la cinema și anume cele două ”John Wick”. În general nu sunt fan filme de acțiune, nu pentru că aș avea ceva cu jocul actoricesc al lui Keanu. Însă când am văzut trailerul filmului ”To the bone”, film Netflix, și am văzut că joacă rolul unui terapeut, mai ales rolul unuia diferit comparat cu ce ne-am obișnuit până acum, nu am mai stat mult pe gânduri și m-am așezat confortabil în fața micului ecran.

Chiar dacă nu Keanu e personaj principal și, prin urmare, focusul filmului nu e pe el, merită să-l vezi într-o ipostază diferită care i se potrivește tare bine. Aproape că mi-aș dori să merg la el la terapie. Cine nu și-ar dori, având în vedere cât e de șarmant, amuzant și la cât de bine știe să stabilească o conexiune între el și pacient, folosindu-se foarte eficient de umor.

Acum că l-am tot lăudat pe Keanu, însă nu știu dacă suficient, am să trec la personajul principal al acestui film și anume la Ellen. Ea e interpretată de talentată și frumușica Lily Collins care s-a confruntat ea însăși cu o tulburare alimentară și, în plus, a slăbit 10 kg pentru acest rol, cu ajutorul unui nutriționist, deși nu era nevoie.

Părinții lui Ellen au divorțat, tatăl ei e absent pe tot parcursul filmului, iar mama ei, într-un moment mai puțin strălucit, decide să o trimită în grija tatălui pentru că problema fiicei ei o copleșește. Astfel, Ellen ajunge să locuiască cu mama și sora ei vitregă, cu cea din urmă reușind să aibă chiar o relație bună. Mama ei vitregă e și ea bine intenționată însă din lipsă de informare dă greș cu tot ce vrea să facă pentru a o ajuta pe Ellen. În schimb, un lucru îl nimerește numai bine: ea e cea care o duce pe Ellen la dr. Beckham, personajul lui Keanu Reeves, cel care are o abordare diferită ca terapie, având o rată bună de succes.

Câțiva dintre pacienții lui trăiesc împreună într-o casă, unde va sta și Ellen pentru tratament. Astfel, cunoaștem drama fiecăruia și cum experiențiază fiecare tulburarea de alimentație. În plus, vedem cât de diferită e pentru fiecare experiența. În cadrul primei și ultimei sedințe de terapie de familie, avem ocazia să vedem ce gândesc atât mamele cât și părerea surorii cu care Ellen are probabil cea mai onestă legătură.

Filmul e axat pe Ellen și parcursul ei și experiența cu terapia lui Beckham. E o poveste care îți oferă o perspectivă în legătură cu lupta pe care o duce o persoană care suferă de anorexie. Nu ai parte doar de lupta efectivă cu boala, ci poți vedea cum anume sunt afectate și persoanele apropiate celei cu anorexie, dar și relațiile dintre oameni. E genul de afecțiune care are consecințe nu doar asupra sănătății mintale, dar și asupra fizicului ceea ce îi face impactul mult mai șocant și mai dur.

Povestea e una asumată și nu se străduie să aducă înfrumusețări. Avem de-a face cu o dramă care nu îți asigură un happy ending. Filmul e uneori dureros de onest, iar alteori deloc politically correct în ceea ce privește umorul și, de aceea, nu știi în primă fază dacă să râzi în hohote sau dacă e cazul să te abții. Eu, cel puțin, așa am simțit.

Chiar dacă e sumară, mi-a plăcut reprezentarea terapiei în film unde se evidențiază cât e de challenging pentru pacient, dar și pentru terapeut. Mi-a plăcut mult de Keanu în acest rol și poate mi-ar fi plăcut să-l văd și mai mult în film. Însă și atât cât a fost prezent a fost eficient. Ca să revin la terapie, mă bucur că s-a menționat cauza a comportamentelor și emoțiilor și a fost și un moment amuzant. Dacă deschizi orice carte de terapie cognitiv-comportamentală printre primele lucruri menționate și importante de înțeles e faptul că gândurile noastre sunt cele care determină emoțiile și apoi comportamentele noastre. Mai exact e vorba despre interpretarea noastră asupra stimulilor cu care intrăm în contact.

E o scenă la un moment dat unde personajele lui Keanu și Lily au o discuție despre felul în care Lily se simte, iar Keanu îi spune plain and simple:

”Fuck those thoughts that tell you not to eat.”

Îi explică că gândurile, vocea din cap, e cea care îi face probleme. Apoi strigă amândoi în public: ”Fuck off, voice!”

”To the bone” este un film semi-autobiografic inspirat din viața regizoarei Marti Noxon care s-a luptat cu anorexia. Filmul e direct și asumat, cu o perspectivă fără înflorituri, fiind o poveste specifică ce arată cum poate fi anorexia fără să se chinuie să te facă pe tine ca privitor să te simți bine, ba dimpotrivă, prezentându-ți faptele așa cum sunt. Probabil din această cauză a primit și aceste critici că ar promova anumite comportamente în loc să le condamne clar și că ar putea constitui un factor declanșator pentru cei vulnerabili (de aceste critici a avut parte și serialul ”13 reasons why”)

Mie nu mi s-a părut că ar încuraja comportamente distructive, dimpotrivă. Consecințele sunt bine discutate și astfel ai parte de ambele părți ale monedei. Dincolo de părerea personală cred că dezbaterea e deschisă legat de ce și cât anume ar trebui filmele să ne împărtășească și în ce măsură aceste lucruri ne pot influența negativ.

Regizoarea a spus că dorința ei a fost să pornească o conversație în legătură cu aceste afecțiuni și dacă oameni urmăresc filmul și apoi își pun niște întrebări și discută mai departe cu apropiații, mai ales dacă se confruntă cu probleme similare, caută ajutor, atunci filmul și-a atins scopul setat.

Filmul se poate vedea pe Netflix

olga signature purple

1 thought on “To the bone”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s