Despre mentori. Aaron Sorkin și Margaret Atwood.

joanna-kosinska-129039-unsplash
Photo by Joanna Kosinska on Unsplash

Încă din timpul facultății am simțit nevoia unui mentor. O persoană către care să mă orientez pentru motivație și inspirație. Pe care să o privesc cu admirație și care să-mi fie model de dezvoltare, despre care să zic that’s the dream. O persoană care să mă cucerească cu felul în care vorbește despre propria meserie, cu care să rezonez.

Probabil nu am găsit în domeniul psihologiei (asta am studiat la facultate) pentru că într-adevăr nu a fost ceva de care să mă simt foarte apropiată ca practică. Motiv pentru care nici nu mi-am găsit locul acolo. La nivel de teorie, uneori chiar fascinantă și deseori foarte utilă, dar fără să declanșeze ”artificii” în creier. Lipsea acel entuziasm de multe ori esențial pentru a te ține implicat cu totul într-o activitate în așa fel încât să fie un proces care se desfășoară continuu, nu doar după un orar stabilit. Nu a fost unul dintre acele lucruri la care îți stă tot timpul mintea și simți că vrei să mai înveți ceva și să devii tot mai bun.

Ei bine, în ceea ce privește scrisul, lucrul acesta se întâmplă aproape constant. Spun aproape pentru că mai am și momente de ”nu sunt bună de nimic” și atunci entuziasmul scade vertiginos. Dar cumva fac în așa fel încât să revin la oameni care mă motivează care îmi aduc aminte de ce îmi place atât de mult această activitate. Continuă să citești „Despre mentori. Aaron Sorkin și Margaret Atwood.”

Cum să (nu) dai feedback

anton-sukhinov-428279-unsplash
Photo by Anton Sukhinov on Unsplash

Se dă situația următoare: ți se oferă să testezi un produs, la un stand dedicat, de către reprezentantul de la fața locului. Guști și pe măsură ce produsul trece de papilele gustative și își croiește drum către stomac, se instalează și dezamăgirea pentru că produsul e mult mai slab decât te așteptai.

Dar reprezentantul îți urmărește reacția și te și întreabă cum ți se pare. Și dintr-o jenă iraționala nu ai deloc o reacție sinceră și dai un feedback pozitiv când nu e deloc cazul.

Și da, vorbesc despre ceva ce mi s-a întâmplat recent și apoi, ca un overthinker ca la carte ce sunt, am tot stat să mă gândesc de ce am reacționat în felul acela. Ce anume m-a intimidat. Feedback-ul nesincer nu ajută pe nimeni: nici brand-ul și nici consumatorul. Continuă să citești „Cum să (nu) dai feedback”

Cum faci un review când o carte nu e pe gustul tău?

justin-aikin-628095-unsplash.jpg
Photo by Justin Aikin on Unsplash

Din categoria „cu ce probleme mai îmi bat capul în procesul scrierii unui review”, azi vreau să discut puțin situația în care citesc o carte față de care nu manifest o atracție până la final și nu simt că-mi aduce valoare sau cu care nu rezonez deloc. Însă cartea nu e una rea sau prost scrisă. Atâta doar că nu e pe gustul meu.

Îmi pun problema de a-i face un review deoarece cred că i-ar putea fi de folos altcuiva, chiar dacă mie nu-mi e.

Însă cum să fac în așa fel încât acest tip de concluzie să nu pară o concesie și să ajung, apoi, să descurajez alți curioși. Continuă să citești „Cum faci un review când o carte nu e pe gustul tău?”

How to stop time. Cum să oprești timpul

DSC_3521

„Tom Hazard has a dangerous secret. He may look like and ordinary 41-year-old, but owing to a rare condition, he’s been alive for centuries. From Elizabethan England to Jazz-Age Paris, from New York to the South Seas, Tom has seen a lot, and now craves an ordinary life. […] The only thing Tom must not do is fall in love.”

Aceasta e o parte din descrierea cărții de pe una dintre coperțile interioare și rezumă destul de bine subiectul cărții scrise de Matt Haig. Tom Hazard arată de 40 de ani, însă e în viață de 4 secole. La momentul prezent al cărții, Tom e în Marea Britanie și lucrează ca profesor de istorie, povestind elevilor și fapte trăite chiar la fața locului. He’s freaking 400 years old! Continuă să citești „How to stop time. Cum să oprești timpul”

Acesta nu este un review la The Greatest Showman

israel-palacio-459693-unsplash
Photo by israel palacio on Unsplash

Recent am văzut și eu The Greatest Showman cu reticența specifică unui fan La La Land pentru că va fi greu ca un musical să-l egaleze sau să-l depășească în viitorul apropiat. Am fost influențată în a-l vedea de popularitatea acestuia, mai ales printre youtuberii din UK pe care îi urmăresc, chiar dacă trailer-ul nu m-a convins.

Am ajuns la finalul filmului și m-am întrebat: de ce a prins așa de bine la public? Exceptând muzica, which is really catchy and I get why people like it so much.

Comparația cu La La Land e nedreaptă pentru că acesta a avut poveste complexă și emoție reală. Luând în considerare faptul că The Greatest Showman se vrea a fi povestea lui P.T. Barnum, substratul filmului e tare subțire și aspectele ofertante sunt tratate superficial. The Greatest Showman a avut succes la public, criticii, însă, nefiind înduplecați de spectacol, sclipici și muzică. Lucru care mă duce iar spre dilema, ușor frustrantă, entertainment versus poveste. În detrimentul poveștii, pentru că după părerea mea asta s-a întâmplat cu The Greatest Showman. Continuă să citești „Acesta nu este un review la The Greatest Showman”

The Handmaid’s Tale. Povestea slujitoarei – sezonul 2

“My name is June Osborne.[…] I am…free.”

Primele minute sunt absolut tulburătoare. În cazul în care ai uitat care e atmosfera care înconjoară povestea, ei bine, aceste prime momente îți vor aminti prea bine că „The handmaid’s tale” nu e în nici un caz un serial pe care îl urmărești ca să te relaxezi și să te simți bine. Cel puțin nu e cazul meu.

E o senzație ciudată. Nu îmi face aproape deloc plăcere să-l urmăresc. Povestea mă incomodează foarte tare. Primul episod din sezonul doi mi-a dat fiori de la primele cadre. Serialul e atât de bine făcut încât nu te poți relaxa niciodată și e ca și cum ai privi Gilead printr-o fereastră chiar de la fața locului. Atât de bine e creată atmosfera. Ce se întâmplă mă înfurie și mă face să mă simt cumva fără puteri doar stând și uitându-mă la ce sunt supuse personajele din poveste.

Continuă să citești „The Handmaid’s Tale. Povestea slujitoarei – sezonul 2”

On writing – Misterul regelui. Despre scris

stephen-king---despre-scris---c1

Când spui Stephen King ce îți vine în minte?

Eu îl asociam doar cu poveștile de groază și cu filmul de neuitat ”It”, carte a beneficiat de o nouă ecranizare anul trecut. Clowns have never been scarier.

În misiunea mea de a învăța să scriu cât mai bine și a-mi face textele cât mai citibile, am căutat îndrumare unde altundeva decât în cărți. Ca la școală, am căutat un manual de how-to with a twist care să mă învețe lucruri noi, să mă facă mai înțeleaptă în acest sens.

Una dintre cărțile care mi-au ieșit în cale este cea a lui Stephen King numită ”On writing” (ro. ”Misterul regelui. Despre scris”). Am deschis-o cu un oarecare scepticism pentru că aveam niște prejudecăți având în vedere vasta lui opera horror, gândindu-mă ce fel de sfaturi poate oferi și că probabil sunt legate doar de acest gen de care mă apropii de cele mai multe ori spre deloc because I’m a scaredy cat. Continuă să citești „On writing – Misterul regelui. Despre scris”